Decizia CCR nr. 434/2015Paragraful 10

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia precizează că premiul anual corespunzător anului 2010 reprezintă un drept câştigat, de vreme ce dispoziţiile care îl reglementau erau în vigoare la data de 31 decembrie 2010, acest premiu cuvenindu-se pentru activitatea profesională desfăşurată pe parcursul întregului an 2010, chiar dacă sumele de bani se acordă, în concret, potrivit legii, începând cu luna ianuarie a anului următor. Este vorba, aşadar, despre un raport juridic născut sub legea veche, care nu şi-a epuizat toate efectele juridice, astfel că legea nouă nu poate abroga efectul juridic nerealizat. Arată că, din Decizia Curţii Constituţionale nr. 115 din 9 februarie 2012 şi din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 21/2013 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în sensul că premiul anual pe anul 2010 ar fi fost inclus în majorarea salarială de 15% prevăzută a se aplica de la 1 ianuarie 2011, rezultă că dreptul la acest premiu există, dar legiuitorul a eşalonat plata sa începând cu luna ianuarie 2011 întrucât s-a stabilit o altă modalitate de plată, premiul fiind inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011. Susţine că această modalitate de plată este neconstituţională, încălcând principiul nediscriminării. Aceasta, deoarece premiul va fi plătit doar persoanelor care continuă să lucreze şi în anul 2011 la acelaşi angajator, dar nu şi celor pentru care se schimbă angajatorul sau al căror raport de muncă încetează în 2010 prin pensionare sau demisie. Precizează, în ceea ce îl priveşte, că raportul său de muncă cu Ministerul Public a încetat în februarie 2011, când a fost numit judecător. Susţine că se încalcă şi art. 44 din Constituţie care garantează dreptul de proprietate privată, pentru că aplicarea textului de lege criticat conduce la o confiscare a primei corespunzătoare anului 2010. Arată că premiul anual pe 2010 reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public şi care constituie un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Consideră că dispoziţiile de lege criticate prevăd o modalitate neconstituţională prin care statul urmează să îşi execute această obligaţie financiară, fiind afectate cuantumul şi întinderea acestei creanţe.