Decizia CCR nr. 353/2015Paragraful 19

14. Distinct de aceste argumente, Curtea mai constată că autorul excepţiei a făcut trimitere la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XV/2006 privind examinarea recursului în interesul legii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 278^1 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, sub aspectul compatibilităţii judecătorului de a mai participa, în continuare, la soluţionarea fondului cauzei reţinute spre judecare după desfiinţarea, prin încheiere, a rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, ca urmare a aprecierii că probele existente la dosar sunt suficiente pentru a se proceda la judecare. Or, această asimetrie a fost dezlegată tot cu prilejul pronunţării deciziei Curţii Constituţionale mai sus menţionate în paragraful 18, motiv pentru care nu poate fi pus semnul egalităţii între judecătorul de cameră preliminară învestit cu verificarea aspectelor ce ţin de obiectul procedurii camerei, astfel consacrat de art. 342 din Codul de procedură penală, şi judecătorul de cameră preliminară competent să se pronunţe asupra soluţiilor de clasare ori de renunţare la urmărire penală dispuse de procuror, deoarece, spre deosebire de procedura prevăzută de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, unde acuzaţia în materie penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite şi funcţia de judecată pe fond, întrucât caracterul sui generis al încheierii pronunţate în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcţiei de urmărire penală.