Decizia CCR nr. 260/2015Paragraful 34

31. De asemenea, Curtea, în jurisprudenţa sa, a arătat că "legiuitorul trebuie să se raporteze la reglementările ce reprezintă un reper de claritate, precizie şi previzibilitate, iar erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare; din contră, aceste erori trebuie corectate pentru ca actele normative să contribuie la realizarea unei securităţi sporite a raporturilor juridice" (Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014); mutatis mutandis, activitatea parlamentară trebuie să se orienteze după aceleaşi reguli, în sensul de a se raporta la Constituţie şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ceea ce echivalează cu îndepărtarea de la o reglementare legală care pune aceleaşi probleme de constituţionalitate precum cea analizată în cauza de faţă. Mai mult, Senatul nu are opţiunea de a alege între aplicarea unei legi (organice, în cazul de faţă) sau a Constituţiei, din moment ce art. 1 alin. (5) consacră, în mod expres, supremaţia Constituţiei şi respectarea acesteia, iar art. 76 alin. (2) din Constituţie şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale sunt neechivoce cu privire la majoritatea de vot necesară a fi întrunită pentru adoptarea hotărârilor parlamentare, altele decât cele care privesc ipotezele de excepţie reglementate prin art. 65 alin. (2) , art. 76 alin. (1) , art. 95 alin. (1) , art. 96 alin. (1) , art. 103 alin. (3) , art. 113 alin. (1) sau art. 114 din Constituţie.