Decizia CCR nr. 261/2015Paragraful 57

45. Din analiza coroborată a textelor constituţionale şi legale, rezultă că asupra cererii de încuviinţare a reţinerii, arestării sau percheziţionării deputatului ori senatorului, formulată în condiţiile legii, Camera Parlamentului este obligată să dezbată şi să se pronunţe printr-o hotărâre, care se comunică ministrului justiţiei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Camera Parlamentului, respectând procedura constituţională şi legală, are libertatea deplină de a decide cu privire la această cerere, prin hotărârea adoptată în şedinţa plenului exercitându-şi dreptul de a aproba sau de a respinge cererea cu un atare obiect. Nici Constituţia şi nici Legea nr. 96/2006 nu face distincţie între hotărârile adoptate în funcţie de soluţia rezultată ca urmare a exprimării votului membrilor Camerei respective: încuviinţarea reţinerii, arestării sau percheziţionării deputatului ori a senatorului sau refuzul încuviinţării măsurilor procesual penale menţionate. Or, potrivit principiului "ubi lex non distiguit, nec nos distinguere debemus" - unde legea nu distinge, nici interpretul său nu o poate face, actul adoptat de Camera Parlamentului, indiferent dacă acesta consemnează admiterea sau respingerea cererii de încuviinţare a reţinerii, arestării sau percheziţionării deputatului ori a senatorului, trebuie să îmbrace forma unei hotărâri care se comunică autorităţii publice care a adresat solicitarea şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.