Decizia CCR nr. 195/2015Paragraful 19

15. Curtea reţine că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora actul autentic notarial trebuie să fie încheiat de un notar public în funcţie în România, au fost introduse prin Legea nr. 133/2012 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 64/2010 privind modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 24 iulie 2012. Prin urmare, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996, respectiv data de 26 iunie 1996, până la momentul 27 iulie 2012, registratorul admitea cererea de înscriere în cartea funciară, dispunea intabularea sau înscrierea provizorie prin încheiere, în situaţia în care actul nu era întocmit în limba română, numai dacă înscrisul era însoţit de o traducere legalizată. Completarea adusă art. 29 alin. (1) lit. d) prin Legea nr. 133/2012 este în sensul că, în cazul actului autentic notarial, acesta trebuie să fie încheiat de un notar public în funcţie în România.