Decizia CCR nr. 202/2015Paragraful 32

25. Cât priveşte dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 63/2011, potrivit cărora "Prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii ori alte drepturi băneşti sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi. [...]", prin Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011, Curtea s-a pronunţat în cadrul controlului de constituţionalitate a priori cu privire la Legea privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, în sensul constituţionalităţii acestora, reţinând faptul că dreptul la negocieri colective în materie de muncă, reglementat de art. 41 alin. (5) din Constituţie, nu presupune posibilitatea exercitării acestuia în mod discreţionar şi nici nu implică existenţa unei autonomii de reglementare prin încheierea contractelor de muncă, respectiv de decizie în privinţa conţinutului acestora, în afara cadrului legal, care este general obligatoriu. Curtea Constituţională a statuat în mod constant că dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate de Constituţie, prin dispoziţiile art. 41 alin. (5) , însă încheierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii. Aceste convenţii sunt izvor de drept, dar forţa lor juridică nu poate fi superioară legii; în consecinţă, convenţiile colective sunt garantate în măsura în care nu încalcă prevederile legale în materie. În caz contrar, "s-ar încălca un principiu fundamental al statului de drept, şi anume primordialitatea legii în reglementarea relaţiilor sociale. [... ] în consecinţă, negocierea convenţiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispoziţiilor legale existente (...)". În acest sens sunt amintite Decizia nr. 292 din 1 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 26 august 2004, şi Decizia nr. 65 din 20 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 28 iunie 1995. Mai mult, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat ca dispoziţiile art. 41 alin. (5) din Constituţie, privind caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, nu exclud "posibilitatea legiuitorului de a interveni, din raţiuni de interes general, pentru modificarea unor dispoziţii din contractele colective de muncă, reglementând soluţii care să răspundă nevoilor sociale existente la un moment dat". De altfel, Curtea a reţinut prin Decizia nr. 1.250 din 7 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 16 noiembrie 2010, faptul că "ordonatorii principali de credite trebuie să respecte legea şi să o aplice ca atare, chiar dacă aceasta are ca efect, pentru viitor, modificarea unor clauze din contractele de muncă, individuale sau colective, ale personalului plătit din fonduri publice. Raţiunea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării şi încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte şi să fie în acord cu legea". Aşa încât, art. 1 alin. (6) din Legea nr. 63/2011 stabilind natura infralegală a contractelor sau acordurilor colective de muncă şi a contractelor individuale de muncă, acestea urmează a fi încheiate potrivit prevederilor de lege criticate fără a putea exceda cuantumului drepturilor băneşti la care personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ este îndrituit potrivit legii.