Decizia CCR nr. 161/2015Paragraful 11

7. În ceea ce priveşte prevederile art. 1 coroborate cu cele ale art. 8 din Legea nr. 285/2010, autorul excepţiei precizează că le critică în înţelesul pe care l-a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 21 din 18 noiembrie 2013 pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, în sensul că premiul anual pe anul 2010, prevăzut iniţial prin Legea nr. 330/2009, care a fost abrogată prin art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010, ar fi fost inclus în majorarea salarială de 15% prevăzută a se aplica de la 1 ianuarie 2011. Susţine că este nesocotit dreptul de proprietate privată, întrucât veniturile viitoare pot fi considerate "bunuri" în cazul în care dreptul a fost deja câştigat şi este sigur că va fi plătit. Invocă, în acest sens, Hotărârea din 23 februarie 2010 a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Koivusaari şi alţii împotriva Finlandei, paragraful 206. Arată că existenţa dreptului la plata creanţei reprezentând premiul anual acordat în anul 2010 a fost recunoscută de Curtea Constituţională pentru funcţionarii care dobândiseră acest drept ca efect al îndeplinirii condiţiilor necesare prevăzute de legea veche, Legea nr. 330/2009. Cu toate acestea, prin interpretarea obligatorie pentru instanţe, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deturnat atât art. 8, cât şi art. 1 din Legea nr. 285/2010 de la scopul lor legitim, cu consecinţa că s-a creat o situaţie dublu discriminatorie, pe de o parte, chiar între funcţionarii publici îndreptăţiţi la plata premiului anual pe anul 2010 şi, pe de altă parte, între categoria funcţionarilor îndreptăţiţi la plata acestui premiu şi cea a funcţionarilor care nu au avut dreptul la acesta. Astfel, cu privire la prima situaţie, arată că, de vreme ce Înalta Curte a statuat că premiul anual a fost inclus în sporul de 15% şi în condiţiile în care premiul anual nu a avut aceeaşi valoare pentru toţi funcţionarii, rezultă că fiecare funcţionar a primit un spor care, deşi declarativ era stabilit în mod egal la 15% din salariul brut, în realitate acesta era mai mic de 15% şi, în acelaşi timp, era diferit de la funcţionar la funcţionar. În cea de-a doua situaţie, discriminarea se produce prin faptul că funcţionarii îndreptăţiţi la plata premiului anual pentru anul 2010 au primit un spor efectiv mai mic decât cei care nu erau îndrituiţi să beneficieze de plata acestui premiu. Autorul excepţiei susţine că, prin Decizia nr. 21 din 18 noiembrie 2013, Înalta Curte a dat prevederilor art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 285/2010 o interpretare care fie a anulat substanţa dreptului la premiul anual, fie a diminuat substanţa dreptului la sporul de 15% din venitul salarial brut. Arată că Înalta Curte a contopit două creanţe din surse diferite, rezultatul nefiind însă suma acestora, ci rămânând egal cu 15%.