Decizia CCR nr. 730/2014Paragraful 10

6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în caz de inexistenţă sau nevalabilitate a naţionalizării, art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este aplicabil rationae temporis, chiar dacă deposedarea a avut loc anterior ratificării respectivului Protocol. Statul are obligaţia de a proceda la restitutio in integrum şi de a plăti daune pentru lipsa de folosinţă. În acest sens, autorii invocă considerentele pe care se întemeiază hotărârile din 24 iunie 1993 şi din 30 octombrie 2003, pronunţate în cauzele Papamichaloupoulos şi alţii împotriva Greciei şi Belvedere Alberghiera SRL împotriva Italiei, şi Hotărârea din 14 decembrie 2011, pronunţată în Cauza Chiragov şi alţii împotriva Armeniei. De asemenea se arată că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost reţinută încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional sub aspectul cerinţei proporţionalităţii, prin aceea că statul a întârziat punerea în posesie a reclamantului fără să prevadă posibilitatea obţinerii unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă suportată ulterior constatării nevalabilităţii naţionalizării. Sunt indicate, cu titlu de exemplu, hotărârile din 21 iulie 2005 şi din 4 noiembrie 2008, pronunţate în cauzele Străin şi alţii împotriva României şi Jantea împotriva României. Prevederile art. 566 alin. (1) din Codul civil şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în caz de expropriere în fapt converg spre ideea că statul are obligaţia de a plăti daune pentru lipsa de folosinţă. Prevederile art. 998 şi următoarele din Codul civil din 1864 şi cele ale art. 1.357 din Codul civil sunt de principiu aplicabile şi deposedărilor ilegale comise de stat în perioada comunistă. Faţă de cele menţionate, pretenţia unui proprietar de imobil naţionalizat fără titlu valabil de a fi despăgubit la nivelul valorii comerciale actuale a bunului său, precum şi pentru lipsa de folosinţă este suficient de bine caracterizată atât din perspectiva Codului civil, cât şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene.