Decizia CCR nr. 678/2014Paragraful 17

12. Curtea Constituţională constată că reprezentantul Ministerului Public a invocat, cu prilejul dezbaterilor, excepţia nelegalei sesizări a Curţii Constituţionale de către o instanţă necompetentă material, motivând că dispoziţiile art. 340 din Codul de procedură penală nu prevăd instituţia plângerii împotriva ordonanţei procurorului şef prin care a fost respinsă ca neîntemeiată o plângere împotriva unei ordonanţe prin care s-a dispus suspendarea urmăririi penale, astfel că instanţa în faţa căreia a fost formulată plângerea nu are temeiul legal, deci competenţa materială de a soluţiona o astfel de cerere şi, prin urmare, nu are nici competenţa sesizării Curţii Constituţionale în cadrul unei asemenea proceduri. Având în vedere această susţinere, Curtea Constituţională constată că o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, condiţiile referitoare la legalitatea sesizării au în vedere sesizarea de către o instanţă judecătorească. Or, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Camera preliminară face parte din categoria instanţelor de judecată competente să sesizeze Curtea Constituţională, astfel cum sunt ele menţionate prin art. 146 lit. d) din Legea fundamentală şi definite prin art. 126 alin. (1) din Constituţie şi reglementate expres prin art. 2 alin. (2) lit. a) -f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare. Problema competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, Camera preliminară, de a se pronunţa asupra unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului şef prin care a fost respinsă ca neîntemeiată o plângere împotriva unei ordonanţe prin care s-a dispus suspendarea urmăririi penale excedează competenţei Curţii Constituţionale, deoarece aceasta are, pe de o parte, competenţa de a verifica îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a excepţiei prevăzute la art. 29 alin. (1) -(3) din Legea nr. 47/1992 şi, pe de altă parte, competenţa de a se pronunţa asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial. Prin urmare, din perspectiva controlului a posteriori prevăzut de art. 146 lit. d) teza întâi din Constituţie, rolul Curţii se circumscrie exclusiv cenzurii referitoare la compatibilitatea unei norme legale cu Legea fundamentală, neputând interveni în vreun fel în fondul cauzei. Împrejurarea că o anumită instanţă de judecată este sau nu este competentă să se pronunţe asupra fondului cauzei nu legitimează Curtea Constituţională să procedeze la o astfel de analiză. Singura verificare pe care instanţa constituţională este datoare să o facă este cea referitoare la legalitatea sesizării, care, în cauza de faţă, presupune analiza condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.