Decizia CCR nr. 500/2014Paragraful 22

17. Cu acele prilejuri, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XXIII alin. (2) şi (4) din Legea nr. 2/2013. În esenţă, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa, a mai examinat dispoziţii legale similare, cuprinse în Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, în prezent abrogată, dispoziţii care vizau acelaşi tip de măsuri ca şi cele reglementate prin textele de lege criticate în prezenta cauză. Astfel, potrivit art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005, recursurile aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data intrării în vigoare a legii menţionate şi care, potrivit acesteia, erau de competenţa curţilor de apel urmau să se trimită pe cale administrativă la instanţele menţionate, fără a se mai pronunţa o hotărâre de declinare a competenţei. Din perspectiva unor critici asemănătoare celor formulate în cauza de faţă, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 137 din 21 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 14 martie 2006, că reglementarea criticată a fost adoptată de legiuitor în cadrul competenţei sale, astfel cum este determinată prin dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", iar "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".