Decizia CCR nr. 462/2014Paragraful 50

43. Aşadar, concluzionând, Curtea, având în vedere faptul că dreptul de a obţine asistenţă juridică nu este un drept absolut, constată că sfera persoanelor care beneficiază de acest sprijin este redusă în mod semnificativ prin limitele impuse de legea specială, în condiţiile în care calea de atac a recursului este deschisă tuturor persoanelor care au un interes în a o promova, interes care nu ar mai putea fi valorificat având în vedere costurile promovării unei asemenea proceduri. Curtea reţine că statul nu a reuşit să implementeze un mecanism coerent şi eficient care să asigure posibilitatea efectivă a cetăţenilor de a recurge la calea de atac a recursului. În acest context, Curtea apreciază că în vederea atingerii standardului de creştere a calităţii actului de justiţie pe care legiuitorul şi l-a propus, trebuie stabilite remedii corelative obligaţiilor impuse justiţiabililor pentru a nu îngreuna situaţia procesuală şi financiară a acestora. În acest sens, statul are obligaţia de a reglementa măsuri pozitive pentru a asigura caracterul efectiv al dreptului de acces liber la justiţie (a se vedea, în acest sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 25); în consecinţă, acesta trebuie să prevadă un mecanism de asistenţă judiciară pentru a asigura accesul efectiv la instanţă, atunci când este reglementată obligativitatea asistenţei prin avocat (a se vedea, în acest sens, hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 26, şi din 25 iunie 2013, pronunţată în Cauza Anghel împotriva Italiei, paragraful 51).