Decizia CCR nr. 462/2014Paragraful 15

12. Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 107D/2014, în opinia majoritară exprimată, apreciază că excepţia este întemeiată. Dispoziţiile legale criticate încalcă art. 20 şi art. 21 din Constituţie. În acest sens reţine că cele trei articole din Codul de procedură civilă criticate instituie obligativitatea angajării unui avocat atât pentru redactarea cererii de recurs, cât şi pentru exercitarea şi susţinerea recursului, lipsa avocatului în cele trei etape fiind sancţionată cu nulitatea recursului de dispoziţiile art. 83 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Or, aceste dispoziţii contravin, în opinia majoritară a instanţei de recurs, dispoziţiilor constituţionale care garantează accesul liber la justiţie reglementat de art. 21 din Constituţie într-o manieră necondiţionată. Maniera necondiţionată de reglementare din Constituţie rezultă din împrejurarea că în privinţa liberului acces la justiţie Legea fundamentală nu face trimitere la legea organică şi la posibilitatea ca acest drept să fie exercitat în anumite condiţii, spre deosebire de alte drepturi şi libertăţi fundamentale reglementate în cadrul acesteia, pentru care legiuitorul constituant a înţeles să folosească sintagma "în condiţiile legii". Mai mult decât atât, angajarea unui apărător este reglementată de Constituţie ca un drept (art. 24 din Constituţie), însă dispoziţiile criticate din Codul de procedură civilă au transformat acest drept într-o obligaţie care, în situaţia nerespectării, conduce la blocarea accesului la justiţie, fără posibilitatea acoperirii nulităţii, potrivit art. 177 alin. (2) din Codul de procedură civilă, de vreme ce exercitarea căii de atac şi redactarea motivelor de recurs trebuie realizate în termenul legal. Instanţa de recurs apreciază că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează un drept efectiv, însă această exigenţă nu pare a fi respectată de Codul de procedură civilă, întrucât prin transformarea acestui drept în obligaţia de a fi asistat/reprezentat de un avocat, precum şi prin modul de reglementare de către Codul de procedură civilă, justiţiabilul este luat prin surprindere - de cele mai multe ori după împlinirea termenului de recurs, când se invocă excepţia nulităţii -, după ce, în primă instanţă, şi eventual în apel, i s-a permis să se apere singur. Legat de acest aspect, instanţa susţine că dispoziţiile art. 425 alin. (3) teza finală din Codul de procedură civilă prevăd inserarea în dispozitivul hotărârii supuse căii de atac a menţiunii instanţei la care se depune cererea, omiţând a atrage atenţia părţii interesate asupra nulităţii recursului în cazul în care acesta nu va fi exercitat, redactat şi apoi susţinut de către avocat.