Decizia CCR nr. 432/2014Paragraful 19

14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autoarea acesteia tinde la relevarea pretinsei neconstituţionalităţi a textului de lege criticat prin raportare nu la conţinutul normativ intrinsec, ci prin raportare la o anumită soluţie legislativă, pe care acesta nu o cuprinde. Astfel, se susţine că textul de lege criticat ar trebui completat, în sensul indicat de către autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel încât să cuprindă şi sintagma referitoare la "alte situaţii, în care se impune instituirea tutelei, în interesul minorului". Or, analiza unor astfel de critici de neconstituţionalitate nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată" şi, prin urmare, nu are competenţa de a cenzura o eventuală omisiune legislativă. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa (spre exemplu, Decizia nr. 159 din 10 noiembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 4 februarie 1999) că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv şi nici nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite. Prin urmare, în temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.