Decizia CCR nr. 265/2014Paragraful 57

51. Acest lucru este valabil şi în ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în realizarea atribuţiilor constituţionale prevăzute de art. 126 alin. (3) , a pronunţat o decizie pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii cu ocazia soluţionării unui recurs în interesul legii. Prin aceasta instanţa de contencios constituţional nu intră în sfera de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3) , are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional (a se vedea Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă (A se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011)." (A se vedea Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.)