Decizia CCR nr. 206/2014Paragraful 21

17. Avocatul Poporului apreciază ca fiind întemeiate şi criticile de neconstituţionalitate ale art. 4 şi art. 33 din Legea nr. 165/2013 cu referire la încălcarea principiului egalităţii în drepturi, care presupune că la aceleaşi situaţii juridice tratamentul aplicat nu poate fi decât identic, iar diferenţa de tratament juridic, dacă există, trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil. Or, textele legale menţionate tind să genereze discriminări cel puţin din două puncte de vedere: a) persoanele ale căror procese s-au finalizat au beneficiat de un tratament juridic favorabil faţă de cel reglementat prin Legea nr. 165/2013 pentru procesele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, deci nefinalizate, procese al căror curs va fi întrerupt, deşi ambele categorii de persoane au depus cererile de chemare în judecată în aceeaşi perioadă, sub imperiul aceleiaşi reglementări; b) dispoziţiile art. 33 impun termene diferite de soluţionare a cererilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta variind în funcţie de gradul de încărcare a autorităţilor publice competente să le soluţioneze şi de numărul de cereri rămase nerezolvate. Se arată, în acest sens, că în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu diverse cereri etc., ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a activităţii instanţelor. Simpla împrejurare de fapt constând în soluţionarea cu întârziere a cererilor de chemare în judecată de către instanţele judecătoreşti, existenţa unui grad înalt de încărcare a autorităţilor publice sau numărul mare de cereri rămase nerezolvate la momentul intrării în vigoare a noii legi nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, care să justifice tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor prevăzute în ipoteza normei. În situaţia dată, statul ar fi putut să ia anumite măsuri pentru suplimentarea personalului competent să soluţioneze cererile de restituire, astfel încât termenul de rezolvare să fie acelaşi, iar toate persoanele prevăzute de ipoteza normei să beneficieze de acelaşi tratament egal, din moment ce sunt în situaţii identice.