Decizia CCR nr. 209/2014Paragraful 43

32. Critici de neconstituţionalitate asemănătoare au fost analizate, parţial, de Curtea Constituţională cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 95 din 27 februarie 2014**), nepublicată încă la data pronunţării prezentei decizii. În legătură cu pretinsa discriminare pe care o generează dispoziţiile art. 33 din lege prin instituirea unor termene diferite de soluţionare, de către entităţile învestite de lege, a cererilor sau notificărilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, şi de emitere a deciziei de admitere sau de respingere a acestora, Curtea, observând întinderea diferită a acestor termene (de 12 luni, 24 de luni, respectiv de 36 de luni), a admis existenţa unui tratament diferit, însă, analizând dacă această situaţie se circumscrie unei justificări obiective şi rezonabile, dar şi unui raport de proporţionalitate între măsura legislativă şi situaţia care a determinat-o, a constatat că termenele introduse prin textul legal criticat au ca scop eficientizarea procedurilor administrative şi, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în acelaşi timp un scop legitim, fiind termene pe care legiuitorul şi le-a asumat şi trebuie să le respecte, fără a interveni pentru amânarea aplicării lor, pentru că, în acest fel, s-ar goli de conţinut dreptul consacrat de norma criticată şi s-ar anula însuşi scopul legii. În concluzie, Curtea a statuat, prin decizia amintită, că tratamentul juridic diferenţiat instituit de textul de lege criticat are o justificare obiectivă şi rezonabilă şi nu se constituie într-o încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor.