Decizia CCR nr. 19/2014Paragraful 26

În acest sens, arată că, în virtutea prerogativelor ce îi sunt conferite prin lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat o dezlegare obligatorie pentru celelalte instanţe în ceea ce priveşte, pe de o parte, lipsa calităţii procesuale pasive a statului român în cadrul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, prin care se solicită despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv şi, pe de altă parte, în ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunilor prin care se solicită despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, care nu pot fi restituite în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate împotriva statului român şi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun şi, respectiv, pe art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi ale art. 13 din aceeaşi convenţie. Se mai arată că, în acest mod, nu au fost excluse de la aplicare prevederile convenţionale amintite, care ar fi fost în toate cazurile mai favorabile, deoarece respectarea acestora implică analiza la speţă a elementelor specifice din dreptul intern pe baza cărora se poate concluziona dacă petenţii se pot bucura de protecţia juridică a dispoziţiilor convenţionale. Mai mult, se arată că statele membre dispun de o marjă de apreciere în reglementarea măsurilor de restituire a bunurilor preluate abuziv, iar respectarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie nu implică cu necesitate plata de despăgubiri băneşti, în condiţiile existenţei unei dispoziţii speciale de reparaţie.