Decizia CCR nr. 17/2014Paragraful 28

2.3. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia legiuitorul poate aprecia în funcţie de nevoia reală a comunităţii măsurile de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate (Hotărârea din 21 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei, paragraful 46), privarea de proprietate fiind permisă în măsura în care aceasta urmăreşte un scop legitim de utilitate publică (Hotărârea din 6 decembrie 2001, pronunţată în Cauza Tsironis împotriva Greciei, paragrafele 38-39). Noţiunea de "utilitate publică" este amplă prin natura sa, astfel încât legiuitorul dispune de o largă latitudine pentru a duce o politică economică şi socială, instanţa europeană respectând modalitatea în care el concepe imperativele utilităţii publice, însă mai puţin atunci când o prevedere se dovedeşte în mod evident lipsită de orice temeiuri justificatoare. În ce priveşte marja de apreciere a ceea ce poate fi considerat "interes public", din jurisprudenţa aceleiaşi instanţe se desprinde ideea că aceasta trebuie să fie una flexibilă (Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei, paragrafele 38-45).