Decizia CCR nr. 525/2013Paragraful 39

Or, Curtea Constituţională a stabilit, în jurisprudenţa sa privind dispoziţiile art. 364 din Codul de procedură civilă din 1865, că instituirea unei căi de atac cu o fizionomie juridică diferită de aceea a căilor de atac de drept comun, inclusiv sub aspectul admisibilităţii acesteia, nu relevă niciun aspect de neconstituţionalitate, fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 129 din Constituţie. Întrucât aceste norme fundamentale utilizează termenul generic de "căi de atac", fără a le identifica şi caracteriza, respectiv fără a se referi în terminis la apel şi la recurs, ipoteză în care respectarea acestor date de identificare ar fi fost convertită într-un criteriu de constituţionalitate, legiuitorul ordinar este deplin îndreptăţit ca, în considerarea anumitor particularităţi, să opteze pentru o cale de atac cu o identitate proprie, alta decât a celei de drept comun. Or, specificul domeniului supus reglementării a impus adoptarea unor soluţii diferite faţă de cele din dreptul comun. De altfel, Curtea a mai reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 366 alin. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în cazul în care a admis acţiunea în anulare, instanţa se va pronunţa pe fondul litigiului, în limitele convenţiei arbitrale (a se vedea în sensul celor menţionate Decizia nr. 8 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 31 ianuarie 2007, Decizia nr. 533 din 31 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 21 iunie 2007, Decizia nr. 1.098 din 22 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 850 din 11 decembrie 2007, Decizia nr. 537 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iulie 2009, sau Decizia nr. 278 din 24 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 1 iulie 2011).