Decizia ÎCCJ nr. 21/2022 (RIL)Punctul VII

VII. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: VII.1. Asupra admisibilității sesizării cu recurs în interesul legii 36. În conformitate cu dispozițiile art. 514 din Codul de procedură civilă, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești. ... 37. Față de acestea, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a fost legal învestită cu judecarea prezentului recurs în interesul legii de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați. ... 38. Potrivit dispozițiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii. ... 39. Din conținutul acestei norme se desprind condițiile ce trebuie îndeplinite de o sesizare cu acest obiect pentru a fi declarată admisibilă, respectiv: – existența unei probleme de drept care să fi făcut obiectul unor litigii înregistrate pe rolul instanțelor de judecată; ... – problema de drept să fi fost soluționată în mod diferit de instanțele de judecată, aspect care să fie dovedit prin hotărârile judecătorești definitive anexate sesizării. ... ... 40. În privința caracteristicilor problemei de drept supuse analizei prin acest mecanism de unificare a practicii judiciare, prin jurisprudența deja creată s-a statuat în sensul că recursul în interesul legii este considerat admisibil numai dacă textul legal este, în sine, interpretabil: 58. (...) Recursul în interesul legii poate fi admisibil numai atunci când dispozițiile legale sunt neclare, confuze, îndoielnice, incomplete și primesc o interpretare diferită din partea instanțelor de judecată, astfel că până la intervenția legiuitorului instanța supremă este chemată să dea dezlegarea corectă problemelor de drept ridicate. ... Noțiunea de «interpretare», precum și expresia «aplicarea unitară a legii», folosite de legiuitor, exprimă ideea că s-a căutat, cu firească prudență, evitarea nesocotirii principiului constituțional al supremației legii, precum și a schimbării rolului instanței supreme din acela de «a zice dreptul» cu acela de «a face dreptul». A interpreta un text de lege înseamnă a lămuri înțelesul acestuia, a-l explica, a determina configurația reală a normei de drept, și nu a da o altă reglementare raporturilor sociale respective“. (Decizia nr. 14 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 22 septembrie 2021). ... 41. Per a contrario, ori de câte ori legea este clară, precisă și completă, însă judecătorul face o aplicare greșită a acesteia, ca urmare a unei interpretări eronate sau arbitrare, nu este îndeplinită condiția primară, aceea a existenței unei probleme de drept, care să justifice intervenția instanței supreme în procedura recursului în interesul legii. În acest sens, prin Decizia nr. 30 din 16 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a statuat că: „(...) textele de lege enunțate, fiind clare și lipsite de echivoc, nu suntem în prezența unei ambiguități de reglementare, astfel încât nu se poate considera că problema de drept supusă examinării este susceptibilă de a fi soluționată diferit de instanțele judecătorești (...)“. ... 42. Prin urmare, numai în cazul unei norme de drept neclare, susceptibile de interpretări diferite, care a generat soluții jurisprudențiale diferite, reflectate într-un număr consistent de hotărâri potrivnice, se justifică intervenția instanței supreme prin intermediul recursului în interesul legii. Doar o problemă de drept reală, de interes, soluționată diferit la nivelul instanțelor judecătorești, poate determina necesitatea unei dezlegări din partea instanței supreme și nu aplicarea greșită a unei norme clare și neîndoielnice de către unele instanțe în mod izolat (din prudență excesivă, eroare, neștiință, rea-voință). ... 43. Este necesar, totodată, ca, în cuprinsul hotărârilor judecătorești definitive, anexate cererii de recurs în interesul legii, să poată fi identificate dispoziția legală interpretată și aplicată, precum și silogismul juridic de interpretare a normei legale, cel care a condus la o aplicare neunitară. Soluțiile diferite trebuie să rezulte din chiar conținutul neclar al normei, susceptibil de interpretări diferite, de natură a conduce la concluzii contradictorii, în una și aceeași situație juridică, și nu din aplicări nuanțate ale normei raportat la aspecte factuale reținute în mod particular în fiecare litigiu. Numai în aceste condiții se justifică intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a da o interpretare legii, asigurând aplicarea ei unitară, inclusiv în cazul unor texte normative neclare, confuze, contradictorii. ... 44. În raport cu considerațiile anterior enunțate, se constată că prezenta sesizare are ca obiect interpretarea normei cuprinse în art. 454 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia: „Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile.“ ... 45. Cu excepția tezei finale, norma se regăsea și în dispozițiile Codului de procedură civilă din 1865 și a fost analizată în doctrina de specialitate, inclusiv sub aspectele invocate în cuprinsul sesizării Colegiului de conducere al Curții de Apel Galați. ... 46. Analizând hotărârile judecătorești anexate cererii de recurs în interesul legii, se constată existența unei practici neunitare, reflectată într-un număr consistent de hotărâri potrivnice, care relevă existența unei probleme de drept de actual interes. ... 47. Chiar dacă soluția reflectată într-o serie de hotărâri poate fi considerată rezultatul interpretării și aplicării normei de drept în raport cu situația de fapt a litigiului, rămân suficiente elemente care să susțină premisa existenței unei practici neunitare. Câtă vreme există o practică neunitară, și ea nu este una izolată, fiind generată de o problemă de drept reală, instanța supremă trebuie să se pronunțe asupra sesizării formulate. ... 48. În ceea ce privește modalitatea de formulare a întrebării ce face obiectul sesizării, autorul acesteia solicită să se răspundă la următoarea problemă: în interpretarea dispozițiilor art. 454 din Codul de procedură civilă, va fi exonerat pârâtul de la plata cheltuielilor de judecată în situația în care obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere, respectiv un litigiu privind anularea unui act pentru care legea prevede că singura modalitate de anulare este contestația introdusă la instanța competentă și care poate fi formulată doar în cadrul unui termen de decădere (cum ar fi contestația la decizia de stabilire a pensiei, contestația la executare, plângerea contravențională etc.) sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunța doar pe baza recunoașterii pârâtului? ... 49. Întrebarea astfel adresată are două componente: o latură abstractă referitoare la interpretarea normei, de interes și cu aplicabilitate generală, care urmărește să verifice dacă dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în sensul exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată în situația în care obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunța doar pe baza recunoașterii pârâtului, dar și o extindere la diferite situații în care se consideră a deveni incidentă, enumerate exemplificativ (un litigiu privind anularea unui act pentru care legea prevede că singura modalitate de anulare este contestația introdusă la instanța competentă și care poate fi formulată doar în cadrul unui termen de decădere, cum ar fi contestația la decizia de stabilire a pensiei, contestația la executare, plângerea contravențională etc.). ... 50. Din perspectiva condițiilor instituite pentru promovarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii reține că se impune reformularea întrebării care să restrângă analiza instanței supreme la interpretarea unitară a normei de drept enunțate, respectiv dacă „în interpretarea dispozițiilor art. 454 din Codul de procedură civilă pârâtul poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată în situația în care obiectul acțiunii îl reprezintă un litigiu din categoria celor nesusceptibile de procedura punerii în întârziere sau un litigiu în care hotărârea nu se poate pronunța doar pe baza recunoașterii pârâtului“, rămânând în sarcina instanțelor de drept comun să aplice norma astfel interpretată în diferitele situații litigioase ce vor apărea pe rolul acestora. ... 51. Așa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudența anterioară, pornind de la aptitudinea sesizării cu un recurs în interesul legii de a conduce la atingerea scopului acestuia, acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, această aptitudine implică, pe lângă îndeplinirea condițiilor de admisibilitate statuate în art. 515 din Codul de procedură civilă, și modalitatea de identificare a obiectului sesizării într-o chestiune punctuală, caracterizată, de natură să ducă la lămurirea interpretării și aplicării textului de lege supus examenului în cadrul acestei proceduri, printr-o dezlegare de principiu, generică, ce rezolvă întreaga problematică a unui text de lege (spre exemplu, deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 11 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016; nr. 23 din 6 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 23 ianuarie 2018, și nr. 20 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1071 din 18 decembrie 2018). ... 52. Prin urmare, excedează acestui demers de unificare a practicii judiciare situațiile în care, stabilind circumstanțele unei cauze - atribut exclusiv al instanței sesizate cu litigiul, instanțele realizează, uneori în mod diferențiat, aplicarea unei dispoziții legale, dispoziție care are întotdeauna un caracter general și impersonal, din care judecătorii trebuie să extragă esența aplicării la un caz concret. ... 53. În considerarea analizei anterioare și a limitelor subliniate, prezentul recurs în interesul legii este admisibil, iar scopul acestei proceduri este asigurarea interpretării și aplicării unitare a prevederilor art. 454 din Codul de procedură civilă pentru curmarea divergențelor de jurisprudență, înainte ca ele să se accentueze. ... ... VII.2. Asupra fondului recursului în interesul legii 54. În dezlegarea problemei de drept enunțate se va porni de la dispozițiile de ordin general prevăzute de art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care instituie regula potrivit căreia: „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.“ ... 55. În mod constant, s-a subliniat că fundamentul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie culpa procesuală a celui care a determinat inițierea unui proces sau a promovat un proces lipsit de fundament juridic lato sensu. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat la paragraful 82 al Deciziei nr. 59 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 6 noiembrie 2017, că, în scopul determinării culpei procesuale, care constituie fundament al plății cheltuielilor de judecată, în sensul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, interesează, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât și conduita părților manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia. ... 56. Culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, ca temei factual al obligării la plata cheltuielilor de judecată, constituie premisa art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă și este analizată de instanțele de judecată în concret, în fiecare litigiu în parte, atât în funcție de rezultatul final al acestuia, cât și de conduita manifestă a părților, premergător și în cursul judecății, putându-se aprecia și asupra realității, necesității sau caracterului rezonabil al sumelor solicitate cu acest titlu, pentru evitarea abuzurilor de drept procesual. ... 57. De la regula enunțată, dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă instituie o excepție, cea a exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată: „Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispozițiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile.“ ... 58. Conform art. 1.522 alin. (5) din Codul civil, „Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului“. ... 59. Având natura unei excepții de la regula generală prevăzută de art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dispozițiile art. 454 din același act normativ trebuie să rămână de strictă interpretare și aplicare, potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis. ... 60. Or, determinarea sferei de reglementare și aplicare a acestei excepții nu poate porni decât de la rațiunea instituirii sale, respectiv încurajarea conduitelor de natură a împiedica declanșarea unor demersuri judiciare ce ar putea fi evitate printrun comportament diligent sau a limita impactul, durata și costurile acestora, în ambele cazuri urmărindu-se a se preîntâmpina unele forme de abuz procesual. ... 61. Ca atare, pentru ca pârâtul să beneficieze de exonerare de la plata cheltuielilor de judecată trebuie îndeplinite cumulativ condițiile impuse de legiuitor, doar în acest mod putând fi preîntâmpinat comportamentul abuziv al ambelor părți, încurajându-se executarea voluntară a obligațiilor și soluționarea amiabilă a litigiilor. Prin urmare, ori de câte ori recunoașterea pârâtului, prin modalitatea sau momentul realizării sale, nu poate servi ab initio scopurilor urmărite de legiuitor prin instituirea excepției, acesta nu poate beneficia de aplicarea dispoziției exoneratoare. ... 62. În scopul determinării sferei de aplicare a dispozițiilor ce fac obiectul prezentei sesizări, alternativ interpretării teleologice expuse anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a proceda la analiza sistematică, logică și gramaticală a textului art. 454 din Codul de procedură civilă, care în prima sa teză face trimitere la recunoașterea pretențiilor reclamantului de către pârât. Ca atare, aceste dispoziții, derogatorii de la regula achitării de către partea căzută în pretenții a cheltuielilor de judecată, sunt aplicabile doar în cazurile în care litigiul vizează o pretenție a reclamantului care să poată fi recunoscută și în care, din punct de vedere legal, recunoașterea pârâtului poate avea ca efect stingerea procesului. Exonerarea prevăzută de art. 454 din Codul de procedură civilă acționează în favoarea pârâtului care a recunoscut pretențiile reclamantului în forma și până la termenele prevăzute de acest text, cu condiția ca litigiul să fie de natură a se stinge prin simpla recunoaștere a pretențiilor de către pârât, recunoaștere care prin ea însăși poate conduce la realizarea în substanță a pretențiilor reclamantului, și nu doar la valorificarea ei în plan probatoriu de către instanță. ... 63. Textul analizat mai stabilește că este aplicabil în situația în care pârâtul nu a fost pus în întârziere de către reclamant sau nu este de drept în întârziere, fiind deci aplicabil litigiilor compatibile cu aceste noțiuni juridice. Astfel, prin efectul pe care îl produc, acela al exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, dispozițiile art. 454 din Codul de procedură civilă îndeplinesc o funcție sancționatoare față de reclamant, pentru ușurința manifestată de această parte în ceea ce privește exercitarea dreptului de a sesiza instanța cu cererea de chemare în judecată, fără a uza de instituția punerii în întârziere a debitorului obligației pretinse, pusă de lege la dispoziția sa. Practic, chiar dacă a câștigat procesul, reclamantul, care a acționat intempestiv, va suporta propriile cheltuieli de judecată, fără a avea posibilitatea de a le recupera de la partea adversă, căzută în pretenții, prin clemența legiuitorului, aceasta din urmă fiind exonerată de la plata acestor cheltuieli. ... 64. Potrivit art. 1.522 alin. (1) și (3) din Codul civil, „(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată.(...) (3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligația într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării“. ... 65. De asemenea, cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere sunt stabilite de dispozițiile art. 1.523 din Codul civil, respectiv „când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect“, „în cazurile anume prevăzute de lege“, precum și când: „a) obligația nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deși exista urgență; b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației sau când a încălcat o obligație de a nu face; c) debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să își execute obligația în mod repetat; d) nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi; e) obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale“. ... 66. Din interpretarea logico-juridică a dispozițiilor legale anterior citate rezultă că recunoașterea pretențiilor de către pârât în condițiile art. 454 din Codul de procedură civilă vizează obligații care pot fi executate chiar de către acesta și nu prin intermediul altor instituții sau instanțe judecătorești, fiind compatibilă doar cu acele litigii care privesc drepturi de care pârâtul poate dispune și care pot fi soluționate exclusiv în baza acestei recunoașteri, fără administrarea altor probe, neputând fi vorba de un litigiu în care recunoașterea nu este admisă ca mijloc de probă sau în care hotărârea nu se poate pronunța numai pe baza recunoașterii. ... 67. De altfel, noțiunea de recunoaștere a pretențiilor o regăsim în art. 436 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia „(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretențiile reclamantului, instanța, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoașterii“, iar „(2) Dacă recunoașterea este parțială, judecata va continua cu privire la pretențiile rămase nerecunoscute, instanța urmând a pronunța o nouă hotărâre asupra acestora“. Ca atare, în sensul dispozițiilor procesual civile, „recunoașterea“ reprezintă un act juridic procesual de dispoziție, prin care una dintre părțile litigante achiesează la pretențiile ridicate împotriva sa de către cealaltă parte, însă achiesarea pârâtului nu poate avea loc în procesele în care sunt angajate drepturi asupra cărora nu se poate dispune. ... 68. În concluzie, recunoașterea pârâtului, privită ut singuli, este necesară, dar nu și suficientă pentru aplicarea normei de la art. 454 din Codul de procedură civilă, fiind, în plus, obligatorie îndeplinirea și a celorlalte condiții: condiția negativă, aceea ca pârâtul să nu fi fost pus în întârziere prealabil pornirii procesului (ceea ce ar putea pune în discuție culpa procesuală a reclamantului care a acționat intempestiv, fără a încerca să soluționeze disputa anterior sesizării instanței, oferind pârâtului un interval de timp pentru a-și executa obligațiile) sau să nu se fi aflat de drept în întârziere (caz în care culpa procesuală a pârâtului este evidentă), și condiția pozitivă, ca hotărârea ce va fi pronunțată în cauză să poată fi dată doar pe baza recunoașterii pârâtului, adică poziția procesuală a acestei părți să aibă un efect util, în sensul de a fi aptă să conducă, prin ea însăși, la soluționarea rapidă a litigiului, fără administrarea altor probe. ... ... ...