Decizia CCR nr. 383/2013Paragraful 139

Examinând dispoziţiile ce fac obiectul criticii, Curtea constată că acestea stabilesc doar termenul minim pentru menţinerea câinilor în adăposturi în vederea revendicării, respectiv adopţiei, iar nu şi un termen maxim. Legiuitorul nu a prevăzut un astfel de termen deoarece nu a stabilit o obligaţie a autorităţilor de a proceda la eutanasierea câinilor fără stăpân după expirarea termenului de 14 zile reglementat, ci numai o posibilitate în acest sens. Măsura eutanasierii poate interveni numai după expirarea termenului minim de 14 zile prevăzut de lege şi la un moment care va depinde de capacităţile de cazare şi de resursele bugetare, autorităţile publice locale având obligaţia de a recurge la eutanasiere numai în ultimă instanţă. Ca urmare, lipsa unui termen pentru aplicarea măsurii eutanasierii nu poate fi calificată ca o lipsă de previzibilitate a legii, ci ca o garanţie a respectării principiului recurgerii la eutanasiere ca ultimă soluţie în cadrul gestionării problematicii câinilor fără stăpân. Altfel spus, după expirarea termenului de 14 zile prevăzut de lege, câinii vor fi eutanasiaţi dacă nu vor exista capacităţi de cazare şi resurse bugetare pentru acestea. Asigurarea acestor capacităţi şi resurse intră în sarcina autorităţilor publice locale, neintrând în sfera de reglementare primară stabilirea lor detaliată. Astfel cum Curtea a reţinut prin Decizia nr. 1/2012, recurgerea la eutanasiere trebuie să se facă "numai atunci când toate celelalte soluţii au fost aplicate corespunzător de către autorităţile locale", aplicare corespunzătoare însemnând inclusiv depunerea tuturor diligenţelor pentru asigurarea resurselor bugetare necesare aplicării măsurilor prevăzute de lege, în ordinea pe care legea o prevede.