Decizia CCR nr. 363/2013Paragraful 37

În ceea ce priveşte art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală, autorii excepţiei susţin că dispoziţiile de lege criticate - potrivit cărora soluţiile pronunţate în temeiul art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală, în procedura plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, nu sunt supuse niciunei căi de atac - aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată, ale art. 51 referitor la dreptul de petiţionare, ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei şi ale art. 129 referitor la folosirea căilor de atac, precum şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, ale art. 13 referitor la dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 17 referitor la interzicerea abuzului de drept din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie din Protocolul nr. 7 la Convenţie. În acest sens, arată că, în practică, unele instanţe, în lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor pe care le pronunţă, absolutizează prezumţia de legalitate şi temeinicie a rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Aceste instanţe nu îşi mai exercită, astfel, rolul activ în ceea ce priveşte administrarea tuturor probelor utile, pertinente şi concludente în cauză, respingând plângerile împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată fără a intră în cercetarea fondului. Consideră că această conduită poate constitui premisa unor viitoare condamnări ale statului român de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere jurisprudenţa acestei instanţe, respectiv Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Anghel împotriva României, paragraful 68, în care s-a constatat încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce statuează cu privire la prezumţia de nevinovăţie, văzută ca una dintre garanţiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil. Curtea Europeană a Drepturilor Omului ar putea constata, pornind de la practica instanţelor anterior menţionată, atât încălcarea art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, cât şi a art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţie. Statul are obligaţia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiţie şi al dreptului la apărare. Or, lipsa căii de atac împotriva hotărârii pronunţate de judecător în materia plângerilor împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv asupra sancţiunilor aplicate, dreptul de acces liber la justiţie devenind, astfel, un drept iluzoriu şi teoretic. Accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului, în acest sens statuând şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006.