Decizia CCR nr. 281/2013Paragraful 22

Astfel, prin deciziile nr. 388 din 9 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 12 iunie 2006, nr. 533 din 13 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 14 iulie 2008, nr. 1.105 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 724 din 27 octombrie 2009, sau nr. 1.615 din 16 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 18 martie 2011, Curtea a statuat că Legea nr. 10/2001 este o lege specială în materia revendicării imobiliare, prin care legiuitorul a urmărit să evite perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu valabil, de către stat sau de către alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În acest scop a fost instituită, prin art. 22 şi următoarele din acelaşi act normativ, o procedură administrativă ce are ca scop restituirea în natură a imobilelor - terenuri sau construcţii - de către persoana juridică deţinătoare, prin decizie sau dispoziţie motivată a organelor sale de conducere. Legiuitorul a condiţionat exercitarea dreptului la restituire a imobilelor de respectarea unor termene, cum este şi termenul de 6 luni, prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, înăuntrul căruia trebuie trimisă notificarea către persoana juridică deţinătoare a imobilului. Acest termen nu este, însă, de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, aşa cum susţine autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare. Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, exercitarea dreptului de proprietate trebuie să se facă în limitele legii, iar în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale, legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept.