Decizia ÎCCJ nr. 17/2022 (HP)Punctul III

III. Opinia instanței care a dispus sesizarea și punctele de vedere ale procurorului și inculpatului 1. Cu privire Ia admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție Tribunalul Mureș - Secția penală a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât: completul este învestit cu soluționarea Dosarului nr. 10.972/320/2021, în ultimă instanță (adică contestație, singura cale de atac ordinară reglementată de legiuitor); soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile, în condițiile în care motivul care a generat exercitarea căii de atac de către Direcția Națională Anticorupție vizează lipsa procurorului anticorupție la judecarea cererii de liberare condiționată formulate de persoana condamnată Ș.G., Ministerul Public fiind reprezentat de un procuror din cadrul unei unități de parchet nespecializate; și, nu în ultimul rând, instanța supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă asupra chestiunii de drept, nici printr-un recurs în interesul legii, iar aceasta nu face în prezent obiectul unui asemenea recurs. De asemenea, atât reprezentantul Ministerului Public, cât și persoana condamnată, prin avocat ales, au opinat că sunt întrunite toate condițiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. ... 2. Cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Pornind de la dispozițiile tranzitorii prevăzute de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, Tribunalul Mureș a reținut, fără a antama fondul contestației cu care a fost învestit, că se impune, în situația în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție potrivit legii vechi, precum și pentru cauzele care au rămas în competența acestei structuri de parchet, ca procurorii anticorupție să participe la soluționarea cererilor accesorii fondului și a procedurilor incidente la executare, având în vedere că textul legal se referă la „oricăror alte cereri“, și, ca atare, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, cu atât mai mult cu cât, când legiuitorul a dorit ca procurorii din cadrul unei structuri specializate să nu participe la judecarea unui anumit tip de cauze, a reglementat expres acest fapt, relevante fiind dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 120/2018, care stabilesc ca atribuție a respectivei unități de parchet „participarea la ședințele de judecată, cu excepția fazei de executare a pedepsei, în cauzele pentru care procurorii Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism au sesizat instanțele de judecată ori au exercitat căile de atac ori în alte situații în care participarea procurorului este obligatorie în raport cu infracțiunile date de prezenta ordonanță de urgență în competența direcției“ . Reprezentantul Ministerului Public a arătat, în esență, că dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale reprezintă o normă specială care derogă de la norma generală prevăzută de art. 67 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, normă care stabilește că în cursul judecății participă procurori de la parchetul de pe lângă instanța învestită cu judecarea cauzei, și, drept consecință, la soluționarea oricărei cereri corelate sau atașate unui dosar înregistrat la Direcția Națională Anticorupție sau în care această unitate a emis rechizitoriu, indiferent cum este calificată (propunere, contestație, plângere etc.), trebuie să fie prezent un procuror anticorupție, singura restrângere impusă de textul a cărui interpretare se cere este aceea prevăzută de alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, la care face, de altfel, trimitere și alin. (3) din același articol. Apărătorul ales al intimatului persoană condamnată a susținut, în esență, că în cuprinsul noțiunii „oricăror alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de Direcția Națională Anticorupție“, reglementată de dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, nu intră și soluționarea unei cereri de liberare condiționată din executarea unei pedepse aplicate pentru o infracțiune ce este de competența Direcției Naționale Anticorupție, întrucât din expunerea de motive a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție rezultă că legiuitorul a înțeles să atribuie doar unele activități procurorilor anticorupție, adică urmărire penală și participarea la judecată în cauze ce au ca obiect anumite fapte de corupție, nu să le acorde și alte competențe, care nu au nicio legătură cu specializarea lor în domeniul cercetării și judecării acestor infracțiuni. Un alt argument prezentat de apărare în susținerea acestei opinii este că, în materia infracțiunilor de corupție, legiuitorul a reglementat în art. 29 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție constituirea de completuri specializate doar pentru judecata în primă instanță a faptelor incriminate de legea specială, dispoziții care au făcut obiectul controlului de constituționalitate (Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019), ocazie cu care s-a constatat că sunt conforme cu Legea fundamentală, întrucât la judecarea căii de atac nu este necesară specializarea unor asemenea completuri, având în vedere că instanța de control judiciar se limitează la a evalua caracterul legal și temeinic al hotărârii instanței de fond, făcându-se, astfel, distincție clară între situațiile în care datorită naturii infracțiunii se impune specializarea judecătorului, motiv pentru care nu ar exista nicio justificare ca la judecarea unei cereri de liberare condiționată să participe un procuror anticorupție. De asemenea, invocând și dispozițiile art. 587 din Codul de procedură penală, care stabilesc competența materială a judecătoriei pentru judecarea în primă instanță a cererilor de liberare condiționată, indiferent de calitatea persoanei condamnate și fapta comisă, fără să fie necesară specializarea completului învestit cu asemenea cauze, întrucât în acest stadiu procesual se ține seama de conduita avută în timpul detenției, participarea la activități, regimul de executare, îndeplinirea obligațiilor civile, fiind deci lipsită de relevanță natura infracțiunii care a atras condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate, s-a concluzionat că, în raport cu toate aceste elemente, rezultă că la judecarea unei solicitări întemeiate pe dispozițiile art. 99 și următoarele din Codul penal Ministerul Public trebuie reprezentat de un procuror din cadrul unui parchet nespecializat, în acest sens urmând a fi interpretate dispozițiile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale. ... ...