Decizia ÎCCJ nr. 83/2021 (HP)Punctul VI

VI. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin punctul de vedere formulat, în esență, s-a susținut că organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a unei infracțiuni flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală. În susținerea punctului de vedere formulat s-a arătat că organele de urmărire penală au atribuții diferite de cele ale organelor de constatare prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală, iar consecințele juridice ale actelor încheiate de cele două categorii de organe în legătură cu activitatea de urmărire penală sunt fundamental diferite. Astfel, organele prevăzute de art. 61 din Codul de procedură penală întocmesc doar acte de constatare, care au caracter extra procesual, servesc doar la sesizarea organelor de urmărire penală și nu au caracterul unor constatări de specialitate în procesul penal. Pe de altă parte, organele de cercetare penală realizează majoritatea activităților din cursul urmăririi penale, având ca obiect strângerea probelor cu privire la existența infracțiunilor și la identificarea făptuitorilor pentru stabilirea răspunderii penale a acestora, activități care constau în efectuarea de cercetări la fața locului, percheziții, audieri de persoane, verificarea și aprecierea probelor, iar procesul-verbal care cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată constituie mijloc de probă, așa cum prevede art. 198 alin. (2) teza I din Codul de procedură penală. Totodată, faptul că organul de cercetare penală al poliției judiciare care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală rezultă din interpretarea sistematică a următoarelor dispoziții legale: art. 26 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, art. 2^1 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare. În acest context au fost reținute și dispozițiile art. 298 din Codul de procedură penală potrivit cărora, în caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea infracțiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată și, dacă aceasta declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală și, în mod evident, efectuează acte de cercetare penală în cauză. Dacă organul de urmărire penală are aceste obligații în situația în care infracțiunea se urmărește la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, cu atât mai mult ele devin incidente atunci când în cauză funcționează principiul oficialității. Împrejurarea că organul de cercetare penală are atribuția legală de a constata săvârșirea unei fapte penale pe care a perceput-o în mod nemijlocit nu îl transformă în organ de constatare în sensul art. 61 din Codul de procedură penală, întrucât aceste organe sunt doar cele menționate în această dispoziție legală și nu îi conferă ope legis calitatea procesuală de martor, în sensul art. 114 din Codul de procedură penală. Dacă organul de urmărire penală este cel care constată săvârșirea unei infracțiuni, chiar dacă este vorba de o infracțiune flagrantă, el are obligația de a întocmi un proces-verbal de sesizare din oficiu, potrivit art. 292 din Codul de procedură penală, respectiv art. 293 alin. (3) din același cod, și nu un proces-verbal de constatare a săvârșirii unei infracțiuni în sensul art. 61 alin. (5) și art. 62 alin. (3) din același cod. Pe de altă parte, calitatea de martor nu se naște în mod automat din momentul perceperii unor împrejurări cu relevanță pentru o cauză penală, ci este necesar să fie atribuită de organele judiciare, prin dispoziția de administrare, după analiza condițiilor prevăzute de art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală, referitoare la pertinența, concludența și utilitatea probei. La rândul său, sesizarea din oficiu (în cazul constatării săvârșirii unei infracțiuni flagrante) nu atrage învestirea automată a organului de urmărire penală în vederea efectuării urmăririi penale; învestirea se face doar în condițiile normelor care reglementează competența organelor de urmărire penală, a regulilor privind repartizarea cauzelor. De altfel, potrivit art. 58 alin. (1) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală are obligația să își verifice competența „imediat după sesizare“, iar nu la momentul sesizării. În concluzie, s-a apreciat că organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a unei infracțiuni flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală. În legătură cu cea de-a doua întrebare, respectiv care este sancțiunea procesuală aplicabilă în cazul în care este audiat în calitate de martor în aceeași cauză organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, respectiv nulitatea absolută a actelor de urmărire penală efectuate, ca urmare a încălcării normelor de competență, în acord cu dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală și cu Decizia Curții Constituționale a României nr. 302/2017 sau nulitatea relativă în baza dispozițiilor art. 282 din Codul de procedură penală, prin constatarea existenței unui caz de incompatibilitate ce decurge din calitatea sa de martor la săvârșirea infracțiunii s-a apreciat că aceasta este inadmisibilă, nefiind întrunită condiția ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care a fost invocată. S-a apreciat că textele nu ridică o problemă veritabilă de drept, însă premisa de la care pleacă instanța de trimitere, în sensul incidenței art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, este greșită. Astfel, organul de urmărire penală care a întocmit procesulverbal de constatare a infracțiunii flagrante și a efectuat în continuare acte de urmărire penală în cauza respectivă poate fi audiat în calitate de martor în aceeași cauză, în condițiile prevăzute de art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală. Așadar, în acest context, procurorul care supraveghează urmărirea penală, dacă apreciază că se impune audierea organului de cercetare penală ca martor, va dispune repartizarea cauzei penale, pentru a nu fi incidentă starea de incompatibilitate prevăzută de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 302 alin. (1) din același cod. Corelativ, i-ar reveni și organului de cercetare penală obligația de a formula cerere de abținere, conform art. 66 alin. (1) din Codul de procedură penală. Pentru a fi în prezența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, este necesar ca organul de urmărire penală să fi fost în mod efectiv audiat ca martor, iar la dosarul cauzei să existe declarația acestuia. Pentru acest considerent s-a susținut că actele efectuate de organul de urmărire penală care a constatat săvârșirea unei infracțiuni flagrante și a realizat activități în cauză anterior audierii sale în calitate de martor rămân valabile, cu privire la acestea neoperând nicio sancțiune procesuală. În concluzie, sancțiunea nulității relative decurgând din existența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală nu poate opera decât cu privire la actele întocmite de organul de urmărire penală ulterior audierii sale efective în calitate de martor. Nu în ultimul rând, s-a susținut că normele de incompatibilitate nu pot fi asimilate normelor de competență, prin urmare nu este incidentă Decizia Curții Constituționale nr. 302/2017. ...