Decizia ÎCCJ nr. 83/2021 (HP)Punctul V

V. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. V.1. Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, în principal, a apreciat că sesizarea este inadmisibilă întrucât aceasta nu întrunește criteriile de admisibilitate. Astfel, cu privire la condiția existenței unei veritabile chestiuni de drept s-a apreciat că prezenta sesizare este inadmisibilă întrucât dispozițiile legale a căror interpretare este solicitată sunt clare, neechivoce, iar aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate. Cu privire la problema de drept supusă analizei, în măsura în care solicitarea va fi apreciată ca fiind admisibilă, membrii Colectivului de drept penal, în esență, au apreciat că va fi incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală (incompatibilitatea organului de urmărire penală care a fost expert sau martor în cauză) doar în măsura în care organul de cercetare penală a dat anterior declarații în cauză în calitate de martor (în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 243/2018, paragraful 14). În lipsa unei declarații de martor sa apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se constata incidența acestui caz de incompatibilitate a organului judiciar. Răspunzând primei întrebări adresate în cuprinsul sesizării sa apreciat că organul de urmărire penală care a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire penală în cauza respectivă, neexistând nicio dispoziție legală contrară. Astfel, constatarea infracțiunii flagrante chiar de către organul de cercetare penală ar putea să determine cel mult o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea organului de cercetare penală este afectată și să reprezinte un caz de incompatibilitate a acestuia în temeiul art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Referitor la posibilitatea ca un organ de cercetare penală - ce efectuează acte în această calitate - să fie chemat și audiat în calitate de martor, sub un prim aspect, s-a subliniat existența unei imposibilități de cumulare (concomitent) a celor două calități în cursul procesului penal (cea de martor cu cea de organ judiciar). Pe de altă parte, s-a arătat că nu au fost identificate dispoziții legale care să interzică succedarea celor două calități. În ipoteza în care organul de cercetare penală ce întocmise procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante și efectuase inițial acte de urmărire penală în cauză dobândește ulterior calitatea de martor, în legătură cu calitatea de organ judiciar va fi incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală - astfel că persoana audiată în calitate de martor nu va putea efectua ulterior acestui moment noi acte de urmărire penală în cauză. Cu privire la sancțiunea care intervine în situația în care se constată un caz de incompatibilitate cu privire la organul de cercetare penală s-a susținut că această cauză de incompatibilitate poate atrage sancțiunea nulității relative atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 282 din Codul de procedură penală (în același sens, Decizia Curții Constituționale nr. 243/2018, paragraful 15). Totodată, cu referire la validitatea actelor de urmărire penală efectuate de organul judiciar anterior audierii ca martor s-a susținut că actele deja efectuate de către acest organ până la momentul citării și audierii ca martor sunt valabile și nu sunt afectate automat de o cauză de nulitate. În ceea ce privește eventualele acte de urmărire penală efectuate de către organul de cercetare penală după audierea în calitate de martor s-a apreciat că existența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală poate atrage nulitatea relativă a actelor efectuate de acesta în condițiile art. 282 din Codul de procedură penală. ... V.2. Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca - Facultatea de Drept, în esență, a susținut că organele de constatare, menționate în art. 61 și 62 din Codul de procedură penală, întocmesc doar acte de constatare a săvârșirii unor infracțiuni, cu caracter extraprocesual, care pot servi numai la sesizarea organelor de urmărire penală. Potrivit art. 61 alin. (5) și art. 62 alin. (3) din Codul de procedură penală, procesul-verbal încheiat de organele de constatare prevăzute de lege constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală. De asemenea, potrivit art. 198 alin. (2) din Codul de procedură penală, „procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a) -c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală și nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal“. Din ansamblul reglementărilor rezultă, în mod neechivoc, faptul că organele de urmărire penală nu pot fi integrate în niciuna dintre categoriile de organe de constatare enumerate la art. 61 și 62 din Codul de procedură penală, fiind evidentă distincția dintre sarcinile organelor de constatare și atribuțiile organelor de urmărire penală în ceea ce privește constatarea infracțiunilor și efectuarea urmăririi penale. Astfel, potrivit art. 61 alin. (2) și (4) și art. 62 alin. (1) -(4) din Codul de procedură penală, în cazul infracțiunilor flagrante, organele de constatare au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor și de a-l prinde pe făptuitor, pe care însă trebuie să îl prezinte, împreună cu actele încheiate și cu mijloacele materiale de probă, de îndată, organelor de urmărire penală. În același sens, în cazul infracțiunii flagrante, art. 293 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că „organele de ordine publică și siguranță națională întocmesc un procesverbal, în care consemnează toate aspectele constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală“. Din conținutul tuturor acestor dispoziții legale rezultă că audierea în calitate de martor a persoanelor integrate în categoria organelor de urmărire penală nu se poate întemeia pe dispozițiile cuprinse în art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală, unde se face referire doar la „persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 și 62 din Codul de procedură penală“. Spre deosebire de vechiul cod, actualul Cod de procedură penală, în cuprinsul art. 288 alin. (1) , reglementează sesizarea din oficiu și sesizarea făcută prin actele încheiate de organele de constatare ca moduri generale distincte de sesizare a organelor de urmărire penală. În situația în care organul de urmărire penală constată săvârșirea unei infracțiuni, chiar dacă este vorba despre o infracțiune flagrantă, el are obligația să întocmească un procesverbal de sesizare din oficiu, potrivit art. 292 din Codul de procedură penală, iar nu un proces-verbal de constatare a săvârșirii unei infracțiuni, în sensul art. 61 alin. (5) și art. 62 alin. (3) din Codul de procedură penală, respectiv al art. 293 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, nicio prevedere legală nu împiedică audierea în calitate de martor a persoanei care a luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni flagrante, chiar dacă este vorba de o persoană ce are calitatea de organ de urmărire penală. În privința organelor de urmărire penală nu este aplicabil art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală, care enumeră participanții în raport cu care are întâietate calitatea de martor. De asemenea, art. 114 alin. (4) din Codul de procedură penală nu poate fi interpretat în sensul că exclude posibilitatea audierii ca martor a persoanelor care au calitatea de organe de urmărire penală. O astfel de persoană poate fi audiată în calitate de martor în condițiile generale stabilite de art. 114 alin. (1) din Codul de procedură penală, în situația în care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală. Ținând seama de normele care stabilesc regulile de învestire a organelor de urmărire penală, în cazul în care infracțiunea flagrantă a fost descoperită de organul de cercetare penală, procurorul care supraveghează urmărirea penală are obligația de a stabili în ce măsură se impune sau nu audierea organului de cercetare penală în calitate de martor. Dacă procurorul apreciază că se impune audierea organului de cercetare penală în calitate de martor, atunci va repartiza cauza unui alt organ de cercetare penală, în caz contrar existând riscul creării unei stări de incompatibilitate, având în vedere prevederile art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. În cazul în care, după începerea urmăririi penale, procurorul apreciază că se impune audierea organului de cercetare penală în calitate de martor, atunci va dispune trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, fiind o situație de necesitate în sensul art. 302 alin. (1) din Codul de procedură penală. La rândul său, organul de cercetare penală are obligația să formuleze declarație de abținere, potrivit art. 66 alin. (1) din Codul de procedură penală. Altminteri, se va activa același caz de incompatibilitate. Aceste precizări sunt valabile și în ipoteza în care infracțiunea flagrantă a fost descoperită de un procuror competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, decizia aparținând în acest caz procurorului ierarhic superior. Dacă urmărirea penală este efectuată de un organ de urmărire penală aflat în situația de incompatibilitate prevăzută de art. 65 alin. (1) raportat la art. 64 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, sancțiunea procesuală care poate interveni este nulitatea relativă, în sensul art. 282 din Codul de procedură penală. Normele care reglementează incompatibilitatea nu pot fi asimilate normelor de competență, astfel încât să poată fi reținută sancțiunea nulității absolute, în sensul art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală și al Deciziei Curții Constituționale nr. 302/2017. ... V.3. Facultatea de Drept, Centrul de cercetări în științe penale din cadrul Universității de Vest Timișoara, în principal, a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării, apreciind că nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate stabilite la art. 475 din Codul de procedură penală. În concret, în contextul cauzei s-a apreciat că dispozițiile legale cu privire la care s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt clare și lipsite de echivoc. Cu privire la problema de drept supusă analizei, în esență, s-a susținut că organul de urmărire penală ce a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante poate efectua în continuare acte de urmărire, fără a fi incidentă sancțiunea nulității absolute sau relative. Audierea ulterioară ca martor, deși aceasta nu este necesară și nici permisă dacă organul de constatare nu aparține categoriei de organe indicate la art. 61 alin. (1) lit. a) -c) din Codul de procedură penală, generează o situație de incompatibilitate, dar doar pentru actele de cercetare penală efectuate după dobândirea calității de martor și fără a aduce atingere actelor anterioare, ce își păstrează valabilitatea. Dacă organul de constatare este și organ de cercetare penală, calitate ce nu este interzisă de lege, atunci „procesul-verbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanței de judecată este mijloc de probă“. În această ipoteză nu mai este necesară audierea ca martor a organului constatator. Această interpretare rezultă explicit din dispozițiile art. 198 alin. (2) din Codul de procedură penală ce face referire expresă la procesele-verbale de la art. 61 alin. (1) lit. a) -c) din Codul de procedură penală. În speță, întrucât organul de cercetare penală a întocmit procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante, constatările acestuia reprezintă probe utilizabile în proces. Nu există nicio incompatibilitate ca aceleași organe să efectueze în continuare acte de urmărire penală, plecând de la constatările efectuate. Este adevărat că organul de cercetare penală ce constată infracțiunea flagrantă cumulează aparent două calități. Acest cumul nu este însă interzis, cât timp, conform art. 306 alin. (2) din Codul de procedură penală, „Organele de cercetare penală au obligația de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competența de a efectua urmărirea penală“, precum și art. 60 din Codul de procedură penală, „Procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competența acestuia“. A exclude organul de cercetare penală de la posibilitatea unor constatări, mai ales în cazul infracțiunilor flagrante, ar fi neproductiv și contrar art. 26 alin. (1) pct. 10 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, conform căruia polițistul desfășoară, potrivit competenței, activități pentru constatarea faptelor penale și efectuează cercetări în legătură cu acestea (dispoziție existentă și în art. 3 din Legea nr. 364/2004 privind organizarea și funcționarea poliției judiciare). În plus, art. 293 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că „în cazul infracțiunii flagrante, doar (s.n.) organele de ordine publică și siguranță națională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate și activitățile desfășurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală“. A contrario, în ipoteza în care constatarea se face chiar de către organul de cercetare penală nu mai subzistă obligația de înaintare către un alt organ de cercetare penală. În concluzie, s-a susținut că aceste considerente rezultă per se din textele legale menționate, așa încât nu există o veritabilă problemă de drept a cărei soluționare să necesite pronunțarea unei hotărâri prealabile. ... ...