Decizia ÎCCJ nr. 64/2022 (HP)Punctul VIII

VIII. Opinia specialiștilor consultați În condițiile art. 476 alin. (10) cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-au solicitat puncte de vedere specialiștilor cu privire la problema de drept supusă dezlegării. VIII.1. Facultatea de Drept, Centrul de Cercetări în Științe Penale din cadrul Universității de Vest din Timișoara a opinat cu privire la admisibilitatea sesizării că este admisibilă, întrucât Decizia nr. 38/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 5 iulie 2022, prin care s-a respins sesizarea, ca inadmisibilă, a fost dată în condițiile unei proceduri distincte de cadrul procesual instituit de art. 250^2 din Codul de procedură penală, fără legătură cu fondul cauzei, așa încât nu este aplicabilă în speță. Pe fondul sesizării, în legătură cu prima întrebare formulată s-a considerat că dispozițiile art. 250^2 din Codul de procedură penală nu conțin expres mențiuni privind termenul maxim de verificare periodică a necesității menținerii măsurii asiguratorii în camera preliminară de către judecătorul de cameră preliminară. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, durata măsurii asigurătorii trebuie să fie proporțională în raport cu complexitatea cauzei și cu obiectul acesteia (Cauza Benet Praha SPOL S.R.O c. Republicii Cehe, Hotărârea din 28 septembrie 2010). În doctrina de specialitate sa reținut, ulterior introducerii acestui text, că era necesară instituirea unei astfel de obligații în sarcina organelor judiciare, în condițiile în care durata măsurilor asigurătorii trebuie să fie rezonabilă, în raport cu complexitatea cauzei și obiectul acesteia, aspecte care pot fi respectate mai ușor dacă organele judiciare au chiar obligația de a verifica asemenea măsuri decât dacă există doar posibilitatea ridicării lor la cerere ori, eventual, din oficiu.^1 Or, în condițiile în care textul de lege menționat face o distincție clară numai între faza de urmărire penală, pentru care se aplică un termen maxim de verificare de 6 luni, și faza de judecată, pentru care se prevede un termen de verificare de un an de zile, este evident că norma face o delimitare, în ceea ce privește obligativitatea verificării, între procedura desfășurată până la momentul emiterii rechizitoriului și procedura ce urmează ulterior momentului emiterii rechizitoriului. ^1 A.-R. Trandafir, Verificarea periodică a măsurilor asigurătorii în cursul procesului penal, disponibil online la https://www.juridice.ro/729837/verificarea-perioadica-a-măsurilor-asiguratorii-în-cursul-procesului-penal.html#_ftn2, accesat la 11.07.2022. Prin urmare, în sensul art. 250^2 din Codul de procedură penală, în noțiunea de „judecată“ intră și faza de cameră preliminară. S-a considerat că termenul de verificare de un an de zile curge de la momentul începerii procedurii de cameră preliminară. A se considera că pentru procedura de cameră preliminară curge un termen distinct de cel prevăzut în faza de judecată ar presupune o interpretare prin adăugare la lege, câtă vreme textul de la art. 250^2 din Codul de procedură penală nu prevede un termen distinct aferent procedurii de cameră preliminară. Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept invocată, respectiv natura juridică a termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, s-a considerat că este un termen de decădere. Scopul instituirii unei astfel de prevederi este acela al asigurării unei durate rezonabile a măsurii asiguratorii și al asigurării unei protecții mai eficiente a dreptului de proprietate și a unui just echilibru între interesul general al societății și interesele persoanei căreia îi aparțin bunurile cu privire la care s-a instituit măsura asiguratorie. Or, acest scop nu poate fi atins decât dacă termenele maxime de verificare au natura unor termene de decădere, instituind sancțiunea încetării de drept a măsurii asiguratorii în cazul pasivității totale a organelor judiciare. În același sens este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Cauza Credit Europe Leasing IFN - S.A. contra României (din 21 iulie 2020), în care Curtea a statuat că „ținând seama, în special, de durata sechestrului aplicat asupra bunurilor aparținând societății reclamante și de valoarea considerabilă a acestor bunuri, precum și de lipsa unei posibilități de a contesta efectiv măsura impusă în cadrul procesului penal în care nu a fost parte, Curtea constată că nu s-a menținut un just echilibru în prezenta cauză între interesul general al societății și interesele societății reclamante, întrucât aceasta din urmă a fost obligată să suporte o sarcină excesivă“. Prin urmare, standardul impus de Convenție este acela de a avea posibilitatea de a contesta efectiv măsura impusă, în special în raport cu durata măsurii asigurătorii. Or, dacă termenul de verificare a acestei măsuri ar fi unul de recomandare, aceasta ar presupune în continuare menținerea unor măsuri asigurătorii pe o durată nerezonabilă de timp, fără ca organele judiciare să fie în vreun mod penalizate pentru pasivitatea lor. În același sens este jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauze ulterioare, cum ar fi Cauza Wellane Limited contra României (12 octombrie 2021). Un argument contrar ar presupune golirea de conținut a scopului instituirii unor termene maxime prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală, întrucât în lipsa verificării periodice a măsurii asiguratorii sau dacă ea se realizează cu depășirea termenelor maximale prevăzute de lege s-ar încălca standardele statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind examenul proporționalității și necesității acestei măsuri. În concluzie, cu privire la întrebarea a doua formulată din sesizare, s-a considerat că natura juridică a termenului maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asiguratorii este aceea de termen de decădere. ... VIII.2. Facultatea de Drept din cadrul Universității din Craiova a opinat că în ceea ce privește problema expusă la punctul 1, în raport cu dispozițiile art. 250^2 din Codul de procedură penală, termenul maxim în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii este de 1 an de la sesizarea instanței de judecată. În ceea ce privește problema expusă la punctul 1, în raport cu dispozițiile art. 250^2 din Codul de procedură penală s-a apreciat că termenul în cursul căruia judecătorul de cameră preliminară verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii este de recomandare, și nu unul de decădere, întrucât, în ceea ce privește instituția măsurilor asigurătorii, textul de lege nu prevede o dispoziție expresă care să prevadă sancțiunea încetării de drept a măsurii asiguratorii. ... VIII.3. Facultatea de Drept din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași a opinat sub aspectul admisibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție că aceasta este inadmisibilă cu următoarele argumente: S-a considerat că nu este îndeplinită condiția existenței unei legături între chestiunea de drept și soluționarea pe fond a cauzei. În doctrină s-a evidențiat că aceasta este îndeplinită ori de câte ori interdependența procedurilor specifice cauzei influențează într-o măsură soluționarea fondului, soluția dată acțiunii penale sau civile în procesul penal.^2 Ca natură juridică, măsurile asiguratorii sunt măsuri procesuale^3 cu caracter real^4 ce pot fi luate pe parcursul procesului penal în vederea asigurării unuia dintre scopurile reglementate în art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală. În jurisprudența Completului pentru soluționarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a constatat inadmisibilitatea unor sesizări referitoare la probleme de drept vizând măsurile preventive, întrucât lămurirea acestor chestiuni nu ar putea influența decizia ce va fi luată pe fondul cauzei (în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 11/2014, Decizia nr. 17/2014, Decizia nr. 24/2014). Deși prezenta sesizare vizează măsurile asiguratorii, acestea sunt tot măsuri procesuale, ce au caracter incidental în cursul procesului penal și de soluționarea cărora nu depinde nici acțiunea penală, nici acțiunea civilă. Prin raportare la dispozițiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală se poate observa că măsurile asiguratorii urmăresc fie punerea în executare a sancțiunilor de drept penal (când sunt luate în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse sau pentru garantarea executării pedepsei amenzii), fie repararea pagubei produse prin infracțiune, fie garantarea executării cheltuielilor judiciare. Așadar, se pot considera măsurile asiguratorii ca fiind măsuri procesuale care afectează bunurile persoanelor pentru a se asigura punerea în executare a unor dispoziții din cuprinsul hotărârii judecătorești prin care s-a soluționat acțiunea penală sau acțiunea civilă. Prin Decizia nr. 38/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 5 iulie 2022, s-a statuat sub aspectul interpretării acestei condiții în legătură cu problemele de drept ce vizează măsurile procesuale în general și măsurile asiguratorii în special. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, fiind sesizat cu o întrebare asemănătoare, a concluzionat că stabilirea naturii juridice a termenelor prevăzute de art. 250^2 din Codul de procedură penală nu îndeplinește criteriul de admisibilitate analizat reprezentând o chestiune incidentală, astfel că răspunsul la această întrebare nu influențează soluția ce ar putea fi dată raportului juridic de conflict dedus judecății și nici rezolvarea acțiunii civile. S-a considerat că pe această cale completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu ar putea să ofere răspuns nici primei întrebări adresate - cu privire la durata termenului maxim în care trebuie verificată măsura asiguratorie în faza de cameră preliminară pentru aceleași considerente. ^2 În același sens, I. Nedelcu, V.H.D. Constantinescu, comentariu la art. 475 din Codul de procedură penală în M. Udroiu (coord.) Codul de procedură penală, Comentariu pe articole, Ediția 3, București, C.H. Beck, 2020, p. 2416. ^3 Categorie în care se încadrează și măsurile preventive, respectiv măsurile de siguranță cu caracter medical. ^4 Gh. Mateuț, Procedură penală, Partea generală, București, Universul Juridic, 2019, p. 741. ... ...