Decizia CCR nr. 94/2026Punctul 120

120. Din această perspectivă, Curtea constată că noțiunile utilizate în reglementarea normativă criticată („modalitățile religioase de cinstire“, „persoane canonizate, beatificate, sanctificate, trecute în rândul drepților“, „simboluri identitare proprii“) nu pot avea decât un sens larg, general și un înțeles comun, astfel cum este perceput în conștiința populară, urmând ca fiecare cult să îl poată interpreta și adapta în funcție de propria doctrină. Desigur că terminologia utilizată la nivel normativ se raportează la limbajul specific religiilor creștine, fiind un fapt obiectiv și ușor cuantificabil că aceste religii sunt dominante/majoritare în spațiul românesc, însă noțiunile introduse în cuprinsul articolului unic pct. 2 din legea examinată au rolul de a exemplifica sensul și scopul avute în vedere de legiuitor, și nu de a le limita prin liste exhaustive. Modul concret în care se stabilesc diferitele modalități religioase de cinstire/ comemorare/glorificare/omagiere/venerare a persoanelor considerate sfinte sau sacre de către fiecare cult, denumirea concretă a persoanelor cărora le sunt dedicate respectivele practici religioase sau criteriile în funcție de care un cult sau altul își stabilește propriile modele spirituale supreme, cărora le atribuie valoare de simbol identitar propriu, urmează să fie adaptate de către fiecare cult, în virtutea principiului autonomiei cultelor, prin reglementări interne, aplicabile doar în cadrul acelei organizații religioase. Având un caracter dificil de cuantificat și în permanență evolutiv, aceste elemente nu pot fi instituite de legiuitor, care este ținut doar de obligația pozitivă de a crea cadrul normativ general, necesar exercitării neîngrădite a libertății religioase, fără a deveni intruziv sau limitativ prin reglementări rigide. ...