Decizia CCR nr. 438/2012Paragraful 22

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin numeroase decizii, s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 în raport cu critici identice. Prin Decizia nr. 1.088 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 2 octombrie 2009, Decizia nr. 324 din 29 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 11 mai 2007, Decizia nr. 345 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 14 mai 2007, şi Decizia nr. 857 din 9 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 14 noiembrie 2007, Curtea, respingând criticile, a constatat că opţiunea legiuitorului de a excepta din categoria bunurilor impozabile clădirile proprietate a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale folosite în alte scopuri decât cele economice nu poate fi considerată discriminatorie, ci reprezintă expresia politicii fiscale şi bugetare pe care statul şi-o asumă la un moment dat. Curtea a mai statuat că numai legiuitorul poate acorda anumite scutiri sau reduceri de impozite în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective. Aşa fiind, legiuitorul, dând expresie politicii fiscale şi bugetare adoptate la un moment dat, are deplina libertate de a stabili impozite şi taxe, în măsura în care acestea sunt proporţionale, rezonabile şi echitabile, condiţie îndeplinită în cazul de faţă, cu atât mai mult cu cât concesionarea, închirierea, ca şi darea în administrare şi în folosinţă a clădirilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale se fac în general pe termen foarte lung, prin convenţii/acte intervenite între părţile interesate.