Decizia ÎCCJ nr. 18/2021 (RIL)Punctul 7

7. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele: 7.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a făcut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 471 din Codul de procedură penală. Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile legale menționate, care enumeră în categoria subiecților de drept ce pot promova recurs în interesul legii pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată îndeplinită prima condiție referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării. Deopotrivă, se reține că în cuprinsul cererii de recurs în interesul legii sunt indicate două orientări jurisprudențiale în soluționarea problemei de drept a cărei dezlegare se solicită, cu motivarea acestora, fiind atașate copii ale hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele naționale, din care rezultă modul diferit de rezolvare a problemei de drept ce face obiectul judecății. Ca atare, se constată îndeplinite condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzute de art. 471 alin. (2) și (3) și art. 472 din Codul de procedură penală. ... 7.2. Pe fondul recursului în interesul legii Încălcarea normei penale impune sancțiuni de drept penal, ca pedeapsa accesorie ce se aplică pe lângă pedepsele privative de libertate (închisoare sau detențiune pe viață) după cum legiuitorul a stabilit prin art. 54 din Codul penal care, în definiția dată pedepsei accesorii, indică nu doar conținutul acestui tip de pedeapsă constând în interzicerea exercitării unor drepturi, ci și condiția de accesorialitate față de pedeapsa privativă de libertate pronunțată prin hotărârea de condamnare. Caracterul accesoriu al pedepsei reglementate de dispozițiile art. 54 din Codul penal derivă din modul său de executare, care are loc, de principiu, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată, respectiv, de regulă, concomitent cu executarea pedepsei privative de libertate, ceea ce a și condus la reglementarea pedepselor în ordinea în care se execută, astfel că dispozițiile privind pedeapsa accesorie le succedă pe cele ce reglementează pedeapsa principală și le precedă pe cele ce privesc pedeapsa complementară (art. 53-55 din Codul penal). Se subliniază că pedeapsa accesorie nu poate ființa independent de pedeapsa principală privativă de libertate, neavând importanță sub aspectul caracterului de accesorialitate faptul că pedeapsa prevăzută de art. 54 din Codul penal este atrasă, de cele mai multe ori, de aplicarea pedepsei complementare cu care va avea același conținut (aspect datorat faptului că pedeapsa închisorii este prevăzută de lege pentru un număr mai mare de infracțiuni decât detențiunea pe viață). Prin sistemul sancționator instituit de Codul penal, care include pedeapsa accesorie, se tinde a se menține un echilibru între dezideratul apărării societății prin protecția ordinii publice, repararea prejudiciului cauzat victimelor și luarea în considerare a nevoii de reintegrare socială a celui condamnat. În expunerea de motive a Codului penal s-a arătat că, în reglementarea sistemului pedepselor, principala preocupare a fost aceea de a crea un mecanism care, prin flexibilitate și diversitate, să permită alegerea și aplicarea celor mai adecvate măsuri, pentru a putea asigura, în acest fel, atât o constrângere proporțională în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și periculozitatea infractorului, cât și o modalitate eficientă de recuperare socială a infractorului. Reliefându-se caracterul adaptabil al pedepsei, în general, în doctrină s-a specificat raportat la pedeapsă - atât cea din norma de incriminare, cât și cea impusă in concreto, privită ca o consecință a principiului individualizării - că trebuie să aibă aptitudinea de a reflecta gravitatea faptei și periculozitatea făptuitorului, pentru a exista șansa realizării scopului ei (Florin Streteanu, Daniel Nițu - Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018, pag. 285). În ordinea de idei a celor de mai sus, se desprinde, ca prim aspect, că regimul sancționator consfințit de art. 65 din Codul penal, cu denumirea marginală Conținutul și modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi, permite, în cadrul procesului de individualizare raportat la infracțiunea săvârșită pentru care s-a dispus condamnarea la pedeapsa principală a închisorii, aplicarea pe lângă aceasta a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) ,b) și d) -o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă, în concret, de instanță ca pedeapsă complementară. În această ipoteză, a individualizării pedepsei pentru infracțiunea singulară pentru care s-a dispus condamnarea, când alături de pedeapsa principală a închisorii s-a aplicat și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unuia sau a mai multor drepturi dintre cele prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) ,b) și d) -o) din Codul penal, pedeapsa accesorie preia regimul de aplicare a pedepsei complementare, ceea ce înseamnă că aplicarea pedepsei accesorii va fi obligatorie sau facultativă, după cum interzicerea exercitării unor drepturi, ca pedeapsă complementară, este obligatorie sau facultativă. Concluzia se impune având în vedere dependența pedepsei accesorii de pedeapsa complementară alăturată pedepsei închisorii, așa încât se desprinde regula că aplicarea pedepsei accesorii este, de principiu, facultativă, întrucât, la rândul său, de regulă, pedeapsa complementară este lăsată la aprecierea instanței, necesitatea acesteia din urmă fiind stabilită în raport cu natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului conform art. 67 alin. (1) din Codul penal (în această situație, aplicarea pedepsei complementare este condiție sine qua non pentru aplicarea pedepsei accesorii, urmând a avea același conținut). Interconectarea dintre aceste tipuri secundare de pedeapsă, care, pe de altă parte, nu pot avea existență autonomă față de pedeapsa principală a închisorii, ilustrează că motivele care conduc la necesitatea aplicării pedepsei complementare se regăsesc automat în fundamentarea aplicării pedepsei accesorii. Pornind de la aceeași caracteristică a strânsei legături a pedepsei accesorii cu pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi, pedeapsa accesorie se aplică obligatoriu atunci când pedeapsa complementară este prevăzută expres prin norma de incriminare din Partea specială a Codului penal ori legislația specială, pentru infracțiunea săvârșită [art. 67 alin. (2) din Codul penal] sau prin norme din Partea generală a Codului penal (spre exemplu, dispozițiile art. 57 - Neaplicarea detențiunii pe viață). Rațiunea identității de conținut a pedepsei accesorii cu pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi însoțind pedeapsa principală a închisorii rezidă în împrejurarea că, dacă instanța a apreciat, în funcție de infracțiunea singulară săvârșită, că se impune pentru o justă individualizare a sancțiunii penale interzicerea exercitării unor drepturi dintre cele enumerate de art. 66 alin. (1) lit. a) , b) și d) -o) din Codul penal, ca pedeapsă complementară care se execută după momentele stabilite de art. 68 alin. (1) lit. c) din Codul penal (respectiv după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei), cu atât mai mult interzicerea exercitării acelorași drepturi concrete ce compun pedeapsa complementară apare justificată, ca pedeapsă accesorie, față de împrejurarea că executarea pedepsei accesorii începe din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (chiar dacă persoana nu a fost încarcerată) și durează până când pedeapsa închisorii a fost executată sau considerată ca executată. Prin urmare, se asigură o continuitate firească a interzicerii exercitării acelorași drepturi pe durata executării pedepsei principale a închisorii și, ulterior, după executarea acestei pedepse principale, pe o perioadă de timp cuprinsă între unu și cinci ani, stabilită de instanță ca durată a pedepsei complementare [art. 66 alin. (1) din Codul penal]. Din interpretarea logico-teleologică a dispozițiilor ce reglementează pedeapsa accesorie și pedeapsa complementară rezultă că instanța va face mai întâi o individualizare judiciară a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, care coincide cu individualizarea judiciară a pedepsei accesorii, din moment ce drepturile interzise ca pedeapsă complementară vor fi interzise ca pedeapsă accesorie, asigurându-se continuitatea drepturilor interzise înainte și după executarea pedepsei principale a închisorii. O altă situație când pedeapsa accesorie se impune cu caracter obligatoriu este cea în care pedeapsa principală aplicată pentru infracțiunea singulară săvârșită este detențiunea pe viață, în conformitate cu art. 65 alin. (2) din Codul penal, caz în care se realizează o individualizare distinctă a pedepsei accesorii, în cadrul drepturilor ce pot fi interzise dintre cele enumerate de art. 66 alin. (1) lit. a) -o) din Codul penal, după gravitatea faptei și persoana făptuitorului. În acest caz, conținutul pedepsei accesorii nu mai este influențat de conținutul pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi a cărei aplicabilitate nu este permisă de lege alături de pedeapsa detențiunii pe viață. Pentru considerentele expuse anterior, se conchide că art. 65 alin. (3) din Codul penal are în vedere modul de executare a pedepsei accesorii în cazul infracțiunii singulare pentru săvârșirea căreia s-a dispus condamnarea la o pedeapsă principală privativă de libertate (închisoare sau detențiune pe viață), contribuind la o mai adecvată individualizare a pedepsei in genere prin amplificarea caracterului aflictiv al tratamentului sancționator stabilit. În mod distinct, pentru concursul de infracțiuni, art. 45 din Codul penal reglementează deopotrivă cu regimul juridic al pedepselor complementare și al măsurilor de siguranță și regimul juridic al pedepselor accesorii, spre deosebire de vechiul Cod penal care prevedea, prin art. 35, numai regimul pedepselor complementare și al măsurilor de siguranță în cazul acestei pluralități de infracțiuni. Legiferarea expresă a regimului juridic al pedepsei accesorii în situația concursului de infracțiuni, prin art. 45 alin. (5) din Codul penal, alături de dispoziții care instituie reguli de aplicare și executare a pedepsei accesorii în cazul condamnării la pedeapsa închisorii sau a detențiunii pe viață pentru o infracțiune singulară, prin art. 65 din Codul penal, evidențiază existența unor reguli speciale de aplicare a pedepsei accesorii (care se va executa) în situația concursului de infracțiuni. În argumentare se evidențiază că, în cuprinsul art. 45 alin. (5) din Codul penal, legiuitorul a folosit, cu raportare la momentul contopirii, sintagma pedeapsă accesorie rezultată, ceea ce implică preexistența stabilirii pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente a pedepsei accesorii aferente pedepsei principale (eventual alăturate și unei pedepse complementare a interzicerii exercitării unor drepturi cu identitate de conținut, dacă pedeapsa principală este închisoarea). Ipoteza presupune, așadar, stabilirea inițială a uneia sau a mai multor pedepse accesorii pe lângă pedepsele principale, condiție explicit arătată în textul legal - dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse accesorii. În considerarea dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Codul penal, care fac trimitere la alineatele (1) -(3) ale aceluiași articol, se reține că, în cazul concursului de infracțiuni, pedeapsa accesorie rezultată se aplică după următoarele reguli: – dacă pentru una dintre infracțiunile ce face parte din concursul de infracțiuni s-a stabilit pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală rezultantă, chiar dacă pedeapsa accesorie nu a fost stabilită pe lângă pedeapsa privativă de libertate cea mai grea [aplicarea corespunzătoare a art. 45 alin. (1) din Codul penal în cazul pedepsei accesorii]; ... – dacă pentru două sau mai multe dintre infracțiunile concurente, alături de fiecare pedeapsă privativă de libertate, sa stabilit pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi cu același conținut, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală rezultantă [aplicarea corespunzătoare a art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal în cazul pedepsei accesorii]; ... – dacă pentru două sau mai multe dintre infracțiunile ce compun concursul de infracțiuni, alături de pedepsele privative de libertate, s-au stabilit pedepse accesorii ale interzicerii exercitării unor drepturi cu un conținut concret diferit, acestea toate se aplică alături de pedeapsa principală rezultantă deoarece prin fiecare pedeapsă accesorie stabilită s-a urmărit o altă finalitate [aplicarea corespunzătoare a art. 45 alin. (2) din Codul penal în cazul pedepsei accesorii]. ... Stabilirea pedepsei accesorii rezultate pentru concursul de infracțiuni urmează, așadar, regulile prevăzute pentru pedeapsa complementară. Se impun însă anumite sublinieri în legătură cu aplicarea art. 45 alin. (1) -(3) din Codul penal în cazul pedepsei accesorii, care derivă din conținutul mult mai amplu al pedepsei complementare conturat prin dispozițiile art. 55 din Codul penal, față de cel al pedepsei accesorii, și din aspectul particular constând în aceea că pentru pedeapsa complementară legiuitorul a prevăzut perioada de timp pentru care se poate institui. Astfel, pedeapsa accesorie constă exclusiv în interzicerea exercitării unor drepturi conform art. 54 din Codul penal, așa încât în cazul pedepsei accesorii este exclusă ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (2) din Codul penal referitoare la pedepse de natură diferită, această sintagmă având aplicabilitate numai pentru pedeapsa complementară care poate consta nu doar în interzicerea exercitării unor drepturi dintre cele enumerate expres de art. 66 din Codul penal, ci și în degradare militară și publicarea hotărârii de condamnare, potrivit art. 55 din Codul penal (în acest sens, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache - Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2019, pag. 341-342; G. Bodoroncea s.a. - Cod penal. Comentariu pe articole, Ed. C.H. BECK, București, 2020, pag. 262). De asemenea, se observă, pornind de la prevederile art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal, că durata cea mai grea nu constituie un criteriu pentru aplicarea pedepsei accesorii rezultate, ca în situația pedepselor complementare aplicate pentru concursul de infracțiuni. Durata pedepsei accesorii coincide, ca regulă, cu cea a pedepsei principale rezultante privative de libertate, așa cum stabilesc prevederile art. 54 și art. 65 alin. (3) din Codul penal, dispoziții preluate de art. 45 alin. (5) din Codul penal prin care legiuitorul a reglementat distinct modul de executare a pedepsei accesorii în cazul concursului de infracțiuni. Severitatea pedepsei accesorii nu se poate raporta la durata acesteia deoarece durata sa este influențată de cea a pedepsei principale. În cazul în care pedeapsa principală rezultantă este detențiunea pe viață aplicată în baza art. 39 alin. (2) din Codul penal (care permite aplicarea detențiunii pe viață atunci când sau stabilit pentru infracțiunile concurente pedepse cu închisoarea și pedeapsa cea mai mare împreună cu sporul de o treime pentru contopire depășește limita indicată de textul legal, iar pentru una dintre infracțiuni pedeapsa prevăzută de lege este de 20 de ani închisoare sau mai mare), pedeapsa accesorie rezultată se aplică după aceleași reguli instituite de art. 45 alin. (5) din Codul penal, fiind luate în considerare pedepsele accesorii deja stabilite pentru infracțiunile concurente, reguli care se vor respecta independent de faptul că nu se aplică o pedeapsă complementară rezultantă (Florin Streteanu, Daniel Nițu - Drept penal. Partea generală, vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2018, pag. 141). Ca atare, deși pedeapsa principală rezultantă este detențiunea pe viață, conținutul pedepsei accesorii nu va fi determinat de dispozițiile art. 65 alin. (2) din Codul penal, întrucât acestea instituie exigențe ale stabilirii pedepsei accesorii alăturate pedepsei principale a detențiunii pe viață în cazul sancționării comiterii unei infracțiuni singulare, or, pentru mecanismul de aplicare a pedepsei accesorii în situația concursului de infracțiuni sunt incidente, în toate situațiile, prevederile exprese ale art. 45 alin. (5) din Codul penal. Ca orice tip de pedeapsă, cea accesorie trebuie să satisfacă condiția legalității, caracterul legal al pedepsei, în general, fiind consacrat prin art. 2 alin. (1) din Codul penal care consfințește că legea prevede pedepsele aplicabile, trăsătura legalității pedepsei fiind stipulată și în art. 23 alin. 12 din Constituția României - „Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.“ Prin urmare, legalitatea pedepsei concursului de infracțiuni înseamnă inclusiv respectarea prevederilor legale în ceea ce privește aplicarea pedepsei accesorii. În consecință, ca și în cazul stabilirii pedepsei principale rezultante pentru concursul de infracțiuni, mecanismul stabilirii pedepsei accesorii rezultate presupune doi pași, succesivi: mai întâi sunt stabilite pedepsele accesorii pentru fiecare infracțiune concurentă, iar apoi se aplică pedeapsa accesorie rezultată pentru întreg concursul de infracțiuni. Astfel, mai întâi, pentru fiecare dintre infracțiunile concurente (făcând abstracție de existența celorlalte infracțiuni) se stabilește pedeapsa accesorie - care va avea același conținut cu pedeapsa complementară (facultativă sau obligatorie) a interzicerii exercitării unor drepturi când pedeapsa principală este închisoarea sau va avea conținutul prevăzut de art. 65 alin. (2) din Codul penal dacă pedeapsa principală este detențiunea pe viață (caz de neaplicare a pedepsei complementare). Apoi, în următoarea etapă, se aplică pedeapsa accesorie rezultată pentru concursul de infracțiuni, după regulile instituite de art. 45 alin. (1) -(3) din Codul penal. Dispozițiile art. 45 alin. (5) din Codul penal nu disting în funcție de momentul constatării pluralității de infracțiuni a concursului de infracțiuni, iar unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus). Prin urmare, prevederile art. 45 alin. (5) din Codul penal au aplicabilitate nu doar atunci când condamnarea pentru infracțiunile concurente se dispune prin aceeași hotărâre, ci și în situația judecării separate a infracțiunilor concurente, respectiv când infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracțiune concurentă, precum și în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă [în cadrul contestației la executare prevăzute de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală]. Pedeapsa accesorie corespunzătoare pedepsei principale executate care intră în mecanismul contopirii se va regăsi în conținutul pedepsei accesorii rezultate, chiar dacă, în mod evident, la rândul său a fost executată, deoarece, dacă infracțiunile concurente ar fi fost judecate împreună, iar contopirea s-ar fi realizat la acel moment, pedeapsa accesorie rezultată ar fi inclus interdicțiile exercitării tuturor drepturilor stabilite ca pedepse accesorii în procesul de individualizare pentru fiecare infracțiune concurentă. Voința legiuitorului de impunere a pedepsei accesorii în raport cu fiecare pedeapsă principală privativă de libertate, iar nu direct pe lângă pedeapsa principală rezultantă privativă de libertate, este confirmată prin reluarea în cuprinsul art. 45 alin. (5) din Codul penal a modalității de executare a pedepsei accesorii rezultate (până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate), deși aceasta este prevăzută expres în definiția dată pedepsei accesorii prin art. 54 din Codul penal. În concluzie, pedeapsa accesorie nu se poate aplica direct pe lângă pedeapsa principală rezultantă privativă de libertate întrucât pedepsele reflectă un proces de individualizare în raport cu fiecare infracțiune ce compune concursul de infracțiuni. ... ...