Decizia ÎCCJ nr. 37/2021 (HP)Punctul VIII

VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Parchetul a apreciat că, față de dispozițiile legale în materie, sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării. Făcând o analiză juridică pe fond a cauzei, parchetul a arătat că infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 244 din Codul penal, face parte din capitolul III, intitulat „Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii“ al titlului II al părții speciale a Codului penal, respectiv „Infracțiuni contra patrimoniului“. Art. 244 din Codul penal definește infracțiunea de înșelăciune ca fiind inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă. Alin. (2) al articolului menționat mai sus prevede că înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuși o infracțiune, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni. Obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune este reprezentat de încrederea reciprocă care trebuie să se manifeste între subiecții raporturilor de ordin patrimonial. În privința obiectului material, acesta poate fi un bun mobil, inclusiv un înscris cu valoare patrimonială, dar și un bun imobil. Dacă valoarea patrimonială nu se materializează într-un bun, este posibil ca obiectul material să lipsească. Elementul material al laturii obiective este reprezentat de inducerea în eroare a unei persoane. De regulă, elementul material se prezintă sub forma unei acțiuni, de inducere în eroare, dar se poate prezenta și prin inacțiune. Inducerea în eroare presupune crearea unei imagini deformate asupra realității. Aceasta se poate realiza în cele două modalități alternative prevăzute de legiuitor în varianta-tip: prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau prin prezentarea ca mincinoasă a unei fapte adevărate. În varianta-tip este vorba de o simplă viclenie din partea autorului, care se bazează atât pe aptitudinile sale personale, cât și, uneori, pe naivitatea victimei, fără a recurge la mijloace frauduloase, care ar agrava fapta. La varianta agravată prevăzută de art. 244 alin. (2) din Codul penal legiuitorul atașează elementului material (inducerea în eroare) condiția de a se realiza prin mijloace frauduloase, indicând cu titlu exemplificativ folosirea de nume sau calități mincinoase. Mijloacele frauduloase sunt acele manopere care, prin ele însele, au aptitudinea să asigure succesul acțiunii de inducere în eroare, dincolo de abilitatea autorului sau credulitatea victimei. Numele mincinoase sunt acelea care nu corespund realității și care, din diverse motive, pot asigura reușita acțiunii subiectului activ al infracțiunii. Calitățile mincinoase sunt acele caracteristici ale unei persoane, legate de profesie, funcție, apte să asigure sau să favorizeze inducerea în eroare a victimei (Valerian Cioclei - Drept penal, Partea specială, Ed. C.H. Beck 2016, pag. 352). Infracțiunea de înșelăciune se consumă în momentul producerii unei pagube în patrimoniul subiectului pasiv. Infracțiunea prevăzută de art. 249 din Codul penal, având ca denumire marginală frauda informatică, face parte din capitolul IV, intitulat „Fraude comise prin sisteme informatice și mijloace de plată electronice“, al titlului II al părții speciale a Codului penal, respectiv „Infracțiuni contra patrimoniului“. Art. 249 din Codul penal, care definește frauda informatică, prevede că introducerea, modificarea sau ștergerea de date informatice, restricționarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem informatic, în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani. Obiectul juridic special al infracțiunii de fraudă informatică îl constituie relațiile patrimoniale, a căror normală desfășurare presupune o utilizare corectă, cu bună-credință, a sistemelor și datelor informatice, precum și interdicția manipulării acestora, în scopul obținerii de beneficii materiale prin păgubirea altor persoane. Elementul material al infracțiunii este alternativ: a) introducerea de date informatice, care presupune inserarea, în format prelucrabil din punct de vedere informatic, de fapte, informații sau concepte inexistente anterior; ... b) modificarea datelor informatice, care presupune schimbarea unor date preexistente și crearea unora noi, cu conținut diferit; ... c) ștergerea de date informatice, care presupune înlăturarea, eliminarea reprezentării binare a unor fapte, realități sau concepte; ... d) restricționarea accesului la date informatice, care presupune efectuarea de acțiuni prin care utilizatorul de drept al sistemului este împiedicat să acceseze anumite date; ... e) împiedicarea funcționării unui sistem informatic, care presupune orice act de natură să ducă la imposibilitatea utilizării parțiale sau totale, temporare sau permanente a sistemului (M. Dobrinoiu în V. Dobrinoiu ș.a. - Noul Cod penal, Partea specială, 2014, pag. 315). ... Actele materiale incriminate se comit în vederea obținerii unui beneficiu material, pentru sine sau pentru altul, iar infracțiunea se consumă prin producerea unei pagube. Scurtele considerații teoretice expuse mai sus cu privire la cele două infracțiuni sunt necesare pentru conturarea raportului dintre înșelăciune și frauda informatică, raport care, la rândul său, este esențial în soluționarea problemei de drept invocate de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția penală. De asemenea, s-a considerat utilă pentru dezlegarea chestiunii de drept ce constituie obiectul cauzei precizarea că, din punct de vedere semantic, noțiunea de fraudă este definită, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, ca săvârșirea cu rea-credință, pentru a obține foloase, a unor acte de atingere a drepturilor altuia (păgubitoare pentru altă persoană), hoție, respectiv sumă sustrasă prin înșelăciune, prin defraudare. Din cele expuse mai sus, respectiv considerentul că cele două infracțiuni fac parte din același titlu al părții speciale a Codului penal, având același obiect juridic, respectiv buna-credință și încrederea pe care trebuie să se întemeieze relațiile patrimoniale, precum și din faptul că din punct de vedere semantic frauda se definește prin înșelăciune, presupune exercitarea unor manopere dolosive în scopul obținerii unor foloase, s-a apreciat că frauda informatică este o formă particulară a infracțiunii de înșelăciune, comisă în mediul virtual. Tehnologiile informației facilitează comiterea unui asemenea tip de infracțiuni, prin posibilitatea autorilor de a acționa la distanță, riscurile scăzute la care se expun și costurile scăzute pe care le presupun. Opinia că frauda informatică este o formă a înșelăciunii este împărtășită și de o parte a literaturii de specialitate, mai mulți autori concluzionând în același sens. Astfel, s-a considerat că frauda informatică este o formă particulară a infracțiunii de înșelăciune (al cărei element material îl constituie acțiunea de a prezenta în mod nereal o anumită situație, respectiv acțiunea prin care făptuitorul înfățișează, arată, expune, descrie, aduce la cunoștința altei persoane o situație de fapt căreia îi atribuie o altă aparență decât cea reală - Kuglay în C. Bodoroncea și alții, Codul penal - Comentariu pe articole, București, Editura C. H. Beck, 2014, pag. 521) și trebuie reținută în locul acesteia ori de câte ori fapta realizează tipicitatea celei dintâi (în același sens I. Kuglay în C. Bodoroncea - op. cit., pag. 541). Frauda informatică poate fi considerată o variantă de specie a infracțiunii de înșelăciune (Ioana Vasiu în George Antoniu și alții - Explicațiile Noului Cod penal, vol. III, Editura Universul Juridic, 2015, pag. 604). Și o parte a practicii judiciare a considerat frauda informatică o reglementare specială în raport cu înșelăciunea, infracțiunea prevăzută de art. 249 din Codul penal fiind reținută în ipoteza unor situații de fapt ce presupuneau, ca mod de operare, introducerea de date informatice false, nereale, pe platforme de e-commerce, în scopul de a induce în eroare utilizatorii de bunăcredință ai acestor site-uri și de a obține în această modalitate beneficii materiale necuvenite. Soluțiile neunitare de practică judiciară au fost generate, în principal, de modalitatea de redactare a art. 249 din Codul penal, care prevede că este incriminată, printre altele, introducerea de date informatice într-un sistem informatic, în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau pentru altul și dacă s-a cauzat o pagubă, fără a relua în conținutul constitutiv acțiunea de inducere în eroare, prevăzută de art. 244 din Codul penal. Din tiparul infracțional al situațiilor de fapt întâlnite în practica judiciară rezultă că introducerea de date într-un sistem informatic, acțiune ce reprezintă verbum regens al infracțiunii de fraudă informatică, nu reprezintă singurul mijloc fraudulos folosit de autori pentru obținerea beneficiilor materiale ilicite (Ana Maria Trancă, Dumitru Cristian Trancă - Infracțiunile informatice în Noul Cod penal, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 82). Unele instanțe au apreciat că fapta de a introduce date informatice într-un sistem nu are drept consecință directă obținerea unor foloase materiale și crearea pagubei, întrucât, în lipsa demersurilor ulterioare ale autorilor, simpla postare a unor oferte, chiar nereale, ar fi rămas fără efect. Având în vedere, pe de o parte, omisiunea legiuitorului de a menționa în conținutul constitutiv al infracțiunii de fraudă informatică acțiunea de inducere în eroare și, pe de altă parte, ținând cont că activitatea faptică nu se limitează la introducerea de date informatice, ci implică folosirea și a altor mijloace de inducere în eroare, unele instanțe au reținut, pentru a caracteriza această activitate în ansamblu, infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) din Codul penal. S-a apreciat că prima orientare jurisprudențială este cea corectă, deoarece art. 249 din Codul penal constituie o normă specială, ce reglementează o formă particulară de înșelăciune, respectiv cea comisă în sistem informatic. Mediul virtual, care facilitează ascunderea identității reale a autorului și contribuie la asigurarea succesului acțiunilor acestuia, este un element de agravare, care explică tratamentul sancționator mai aspru în raport cu înșelăciunea. Ca argumente suplimentare, pe lângă cele legate de raportul dintre cele două infracțiuni, se au în vedere și o serie de considerente privind conținutul constitutiv al infracțiunii de fraudă informatică. Astfel, textul de lege care definește infracțiunea de fraudă informatică nu impune ca producerea pagubei să fie concomitentă cu introducerea datelor informatice și nici nu instituie cerința ca prejudiciul să aibă loc independent de orice intervenție a unei persoane și numai ca urmare a introducerii datelor informatice. Activitatea ulterioară a inculpaților se grefează pe publicarea de anunțuri fictive online, acțiune care nu poate fi considerată ca având natura juridică a unor acte pregătitoare, deoarece corespunde elementului material al laturii obiective a infracțiunii de fraudă informatică (în modalitatea alternativă a introducerii de date informatice), fiind aptă, prin ea însăși, de a reliefa rezoluția infracțională și nu poate fi disociată de ansamblul activităților de inducere în eroare. De asemenea, s-a apreciat că între acțiunea de introducere a datelor informatice și urmarea imediată există legătură de cauzalitate. Astfel, în literatura de specialitate s-a arătat că, pentru verificarea valorii cauzale a contribuțiilor la producerea unui rezultat, urmează să se examineze legătura concretă pe care ele au avut-o cu producerea rezultatului, luându-se în considerare și cea mai mica legătură efectivă. Se folosește criteriul sine qua non, izolându-se ipotetic fiecare contribuție, spre a se vedea dacă, în lipsa ei, rezultatul s-ar fi produs în același mod și în aceleași proporții. Răspunsul negativ la această întrebare trebuie să conducă la eliminarea respectivei contribuții din antecedența cauzală a rezultatului socialmente periculos (Lavinia Valeria Lefterache în Drept penal. Partea generală. Curs pentru studenții anului II, Editura Hamangiu, 2016, pag. 16). Aplicând aceste criterii în cauza ce a generat problema de drept supusă dezlegării este evident că, în absența introducerii datelor informatice în sistem, în varianta publicării de anunțuri fictive online, beneficiul material pentru autor, respectiv prejudiciul pentru persoana vătămată nu s-ar fi produs în aceeași măsură sau nu s-ar fi produs deloc. S-a arătat că în practica Înaltei Curți de Casație și Justiție infracțiunea de fraudă informatică este considerată ca reglementare specială în raport cu infracțiunea de înșelăciune. Astfel, prin Decizia nr. 2.106 din 14 iunie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală a reținut că infracțiunea de fraudă informatică, prevăzută în art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, constă în fapta de a cauza un prejudiciu patrimonial unei persoane prin introducerea, modificarea sau ștergerea de date informatice, prin restricționarea accesului la aceste date ori prin împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem informatic, în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau pentru altul. În continuare, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că vânzările fictive de bunuri online, realizate prin intermediul platformelor specializate în tranzacționarea de bunuri online, care cauzează un prejudiciu persoanelor vătămate induse în eroare, prin introducerea de date informatice cu privire la existența bunurilor, și determinate, în acest mod, să plătească prețul unor bunuri inexistente, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de fraudă informatică prevăzute în art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției. Instanța supremă a considerat că, în acest caz, nu sunt întrunite și elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, întrucât infracțiunea de fraudă informatică reprezintă o variantă a infracțiunii de înșelăciune săvârșită în mediul virtual, iar art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției constituie norma specială, în raport cu art. 215 din Codul penal anterior, care constituie norma generală, fiind aplicabilă exclusiv norma specială. De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 85/RC/2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că instanța de apel a reținut corect că infracțiunea de fraudă informatică este o variantă a infracțiunii de înșelăciune săvârșită în spațiul virtual, cea de a doua fiind norma generală, iar prima menționată constituind norma specială. Pentru a statua astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut trimitere la propria jurisprudență, respectiv la Decizia nr. 2.106 din 14 iunie 2013. ...