Decizia ÎCCJ nr. 37/2021 (HP)Punctul IV

IV. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiștilor din domeniul juridic cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. Facultatea de Drept din cadrul Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca a opinat în sensul că încadrarea juridică într-o astfel de ipoteză trebuie să pornească de la diferențele dintre tipicitatea infracțiunii de fraudă informatică și cea a infracțiunii de înșelăciune. Astfel, infracțiunea de fraudă informatică are la bază o acțiune „informatică“/„tehnică“ în contextul unei interacțiuni cu un sistem informatic - introducerea, modificarea sau ștergerea de date informatice, restricționarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem informatic. Această conduită „tehnică“ este cea care generează în mod direct paguba patrimonială. Altfel spus, în cazul infracțiunii de fraudă informatică, sistemul informatic este în mod direct cel „fraudat“, iar ca urmare a acestei „fraudări“ acesta ajunge să „consemneze“ o altă realitate informatică, necorespunzătoare realității care, transpusă în realitatea faptică, echivalează cu o pagubă pentru o anumită persoană. În cazul fraudei informatice nu se interpune în acest „circuit“ de fraudare nicio persoană care, prin conduita sa păgubitoare, să își genereze sau să genereze altuia un minus patrimonial (paguba). Pe de altă parte, infracțiunea de înșelăciune presupune un raport interuman (chiar și mediat) între autorul faptei și victimă/reprezentantul acesteia, în sensul în care autorul transmite informația mincinoasă prin orice mijloace, inclusiv prin mijloace informatice, iar victima, crezând acea informație, procedează la realizarea unei conduite păgubitoare. În acest caz, paguba este generată ca urmare a unei conduite din partea victimei, și nu în mod automat prin interacțiunea cu sistemul informatic. Din aceste motive, s-a apreciat că ipoteza supusă analizei se încadrează în infracțiunea de înșelăciune. În aceste ipoteze, minciuna este transmisă de către autor victimei/reprezentantului acesteia prin utilizarea unor platforme informatice de ecommerce. Paguba se poate produce însă doar după ce informația falsă a ajuns la victimă/reprezentantul său, iar oricare dintre aceștia din urmă realizează o conduită păgubitoare aptă să genereze un folos patrimonial în beneficiul autorului. Problema suplimentară care se ridică este aceea dacă fapta de înșelăciune reținută într-o atare ipoteză va fi întotdeauna o înșelăciune în formă agravată, respectiv comisă prin mijloace frauduloase. S-a opinat în sensul că simpla „transmitere“ a informației mincinoase potențialelor victime printr-o platformă informatică de tip e-commerce nu poate să atragă de plano reținerea formei agravate, pentru că această modalitate de transmitere a mesajului nu prezintă per se o mare aparență de veridicitate (publicarea anunțului pe un astfel de site web nu garantează suplimentar autenticitatea sa). Așadar, reținerea agravantei va fi posibilă doar dacă autorul utilizează „suplimentar“ mijloace frauduloase, nume sau calități mincinoase care să întărească aparența de veridicitate cu privire la afirmațiile sale neadevărate. Universitatea de Vest din Timișoara - Facultatea de Drept - Centrul de Cercetări în Științe Penale a arătat că ambele infracțiuni sunt reglementate în titlul II - Infracțiuni contra patrimoniului din Codul penal. Publicarea unui anunț fictiv (adică introducerea unor date informatice într-un sistem informatic) presupune o interacțiune între făptuitor și sistemul informatic. O astfel de interacțiune, chiar desfășurată în scopul final de a obține un beneficiu material, nu poate fi, în nicio situație, prejudiciabilă prin ea însăși pentru persoana vătămată. În același sens este și o parte din jurisprudență, reținându-se că nu se poate susține că s-a produs prejudiciul persoanelor vătămate prin publicarea de anunțuri fictive (introducerea de date informatice, adică prin acțiuni asupra sistemelor informatice), ci prin comiterea de acte materiale care se circumscriu laturii obiective a infracțiunii de înșelăciune (Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia penală nr. 1.553/2014). Pentru a se cauza o pagubă în speță este necesară conduita persoanei vătămate care să realizeze un act prejudiciabil (de exemplu, să transfere o sumă de bani făptuitorilor, după purtarea de conversații cu aceștia). Or, prejudicierea persoanei vătămate este de esența infracțiunii de înșelăciune, în care victima este determinată să adopte o conduită păgubitoare, de exemplu prin remiterea unui bun sau plata nejustificată a unui serviciu (Mihail Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea specială, Editura C. H. Beck, București, 2020, p. 429, Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului, contra autorității, de corupție, de serviciu, de fals, și contra ordinii și liniștii publice, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 137, C.S.J., Decizia nr. 1.255/12.05.1998). Postarea de anunțuri fictive nu reprezintă decât un mijloc pentru inducerea în eroare a victimei, dar fără conduita acesteia, ca urmare a inducerii acesteia în eroare de către făptuitori, nu se cauzează un prejudiciu. După cum s-a reținut în jurisprudență, aceste anunțuri puteau fi publicate în forma scrisă, prin intermediul unui ziar, unei reviste ori în cadrul unei emisiuni radio sau de televiziune, fără a prezenta relevanță pentru încadrarea juridică a faptei - aceste modalități reprezentând fiecare în parte mijloace frauduloase incriminate de legiuitor în art. 244 alin. (2) din Codul penal (Judecătoria Mediaș, Sentința penală nr. 88 din 3 aprilie 2018). În schimb, în cazul infracțiunii de fraudă informatică prevăzute de art. 249 din Codul penal, comisă în modalitatea introducerii de date informatice, conduita victimei este irelevantă. În această ipoteză, paguba produsă acesteia este cauzată de însăși introducerea datelor informatice, de manipularea sistemului informatic de către făptuitor. În același sens, în jurisprudență s-a reținut că producerea pagubei trebuie să se realizeze în mod direct ca o consecință a uneia dintre acțiunile prevăzute la art. 249 din Codul penal; simpla introducere a unor date informatice (publicarea de anunțuri fictive) nu produce o pagubă persoanelor vătămate (Tribunalul Vâlcea, Decizia penală nr. 84 din 6.07.2015). De altfel, această soluție a fost reținută atât de doctrină (George Zlati, Tratat de criminalitate informatică, Editura Solomon, București, 2012, p. 453-461, Mihail Udroiu, Sinteze de drept penal. Partea specială, Editura C. H. Beck, București, 2020, p. 434, Sergiu Bogdan, Doris Alina Șerban, George Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize, explicații, comentarii, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 277, Sergiu Bodgan, Doris Alina Șerban, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului, contra autorității, de corupție, de serviciu, de fals, și contra ordinii și liniștii publice, Editura Universul Juridic, București, 2020, p. 186), cât și de jurisprudență, apreciindu-se că acțiunea de plasare a unor anunțuri fictive întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, într-o variantă modernă, adaptată la contextul actual al dezvoltării actelor de comerț în formă electronică (Judecătoria Mediaș, Sentința penală nr. 88 din 3 aprilie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, Decizia penală nr. 821/2017, Curtea de Apel Craiova - Secția penală, Decizia penală nr. 81 din 27.08.2008, Curtea de Apel Brașov, Decizia penală nr. 528 din 10.10.2014, Curtea de Apel Brașov, Decizia penală nr. 224 din 26.02.2015, Judecătoria Mediaș, Sentința penală nr. 88 din 3 aprilie 2018). Față de aceste considerente, s-a apreciat că publicarea de anunțuri fictive online care a avut drept consecință producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (2) din Codul penal. Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu - Facultatea de Drept a arătat că în speța supusă analizei inculpații au postat anunțuri nereale, referitoare la oferte de vânzare a unor bunuri inexistente, folosindu-se în acest scop de platforme de vânzare-cumpărare online. După postarea anunțurilor, inculpații intrau în contact cu persoanele interesate de cumpărarea acelor bunuri, prin intermediul poștei electronice, îi convingeau să achiziționeze bunurile și să facă plata prețului, dar ulterior bunurile nu mai erau expediate cumpărătorilor, acestea neexistând de fapt, în realitate. Prin modalitatea concretă în care au acționat, inculpații au indus în eroare părțile vătămate prin prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase (deținerea unor bunuri destinate vânzării care nu existau în realitate), fără să intervină asupra datelor din sistemul informatic care de altfel a funcționat corespunzător, conform destinației sale, nefiindu-i afectată în niciun fel integritatea. Frauda informatică este definită în art. 249 din Codul penal drept fapta care constă în introducerea, modificarea sau ștergerea de date informatice, restricționarea accesului la aceste date ori împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem informatic, în scopul de a obține un beneficiu material pentru sine sau pentru altul, dacă s-a cauzat o pagubă unei persoane. Simpla postare a unor anunțuri fictive, mincinoase, pe platforme electronice specializate în vânzarea-cumpărarea de bunuri nu realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fraudă informatică în forma introducerii de date informatice, întrucât aceste anunțuri pot fi introduse sau retrase în orice moment de către utilizatorii platformei. Acea platformă a fost utilizată de inculpați ca un simplu mijloc de a racola clienți și de a face publică intenția mincinoasă de vânzare a unor bunuri inexistente, fără ca prin postarea anunțurilor să se realizeze o introducere a unor date informatice, după cum nici ștergerea acelor anunțuri mincinoase nu ar putea fi considerată fraudă informatică săvârșită în modalitatea ștergerii de date informatice. În accepțiunea art. 249 din Codul penal, acțiunea de introducere de date informatice presupune ca datele, informațiile să fie inserate de o manieră improprie sau neautorizată în sistemul informatic, iar obiectul material al acestei infracțiuni este reprezentat de componentele sistemului informatic asupra căruia se acționează (Ioana Vasiu, Lucian Vasiu, Criminalitatea în cyberspațiu, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 173-175). Or, în speța dedusă judecății inculpații au utilizat sistemul informatic în conformitate cu destinația lui, folosindu-se de setările originale ale acestuia, disponibile de altfel oricărei persoane, prin postarea de anunțuri de vânzare la licitație a unor bunuri. Conținutul acelor anunțuri era însă nereal, dar această împrejurare nu este de natură să califice faptele lor drept acte de fraudă informatică, deoarece nu erau îndreptate împotriva sistemului informatic ori a datelor acestuia, ci reprezintă fapte de înșelăciune săvârșite prin mijloace frauduloase, cu atât mai mult cu cât, ulterior postării acelor anunțuri, inculpații continuau manoperele de inducere în eroare prin contactarea persoanelor vătămate și îndrumarea acestora cu privire la modalitatea de realizare a plății și de ridicare a produselor achiziționate care însă nu mai erau expediate, ele neexistând în realitate. În concluzie, cu privire la problema de drept expusă, opinia a fost în sensul că publicarea de anunțuri fictive online care a avut drept consecință producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) din Codul penal (în modalitatea alternativă „prin alte mijloace frauduloase“). Opinia specialiștilor din cadrul Facultății de Drept a Universității „Titu Maiorescu“ a fost în sensul că ambele infracțiuni au ca obiect juridic generic patrimoniul și ansamblul relațiilor sociale care se nasc, se desfășoară și se dezvoltă în legătură cu această valoare socială. În ceea ce privește obiectul juridic special, în cazul infracțiunii de înșelăciune, acesta constă în relațiile sociale care se bazează pe buna-credință și încrederea care trebuie să existe între subiecții raporturilor de ordin patrimonial, în timp ce, în cazul infracțiunii de fraudă informatică, buna-credință și încrederea în raporturile de ordin patrimonial au în vedere corecta procesare și stocare a datelor informatice și buna funcționare a sistemelor informatice. În literatura de specialitate și în jurisprudență au existat opinii contradictorii cu privire la raportul dintre cele două infracțiuni. În general, s-a arătat însă că infracțiunea de fraudă informatică reprezintă o variantă de specie a infracțiunii de înșelăciune, art. 249 din Codul penal constituind o normă specială în raport cu art. 244 din Codul penal, care constituie norma generală. Prin urmare, atunci când ne aflăm în prezența unui conflict de incriminări, se va aplica norma specială prevăzută de art. 249 din Codul penal. Altfel spus, frauda informatică reprezintă o variantă specială a infracțiunii de înșelăciune și se realizează prin acțiunea unei persoane asupra integrității datelor informatice dintr-un sistem informatic sau prin împiedicarea în orice mod a funcționării unui sistem informatic. S-a analizat dacă fapta unei persoane de a publica anunțuri fictive online care a avut drept consecință producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, se circumscrie elementului material al infracțiunii de fraudă informatică. În acest sens, din norma de incriminare rezultă că una dintre modalitățile de realizare a elementului material al acestei infracțiuni o reprezintă acțiunea de introducere de date informatice. Se pune întrebarea dacă publicarea unor anunțuri fictive online, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, reprezintă o acțiune de introducere de date informatice, conform art. 249 din Codul penal. Din analiza dispozițiilor art. 181 alin. (2) din Codul penal rezultă că prin date informatice se înțelege orice reprezentare a unor fapte, informații sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic. Publicarea unor anunțuri fictive online constituie o reprezentare a unor fapte sau informații. Trebuie analizat dacă este îndeplinită însă și condiția ca acestea să fie într-o formă care să poată fi prelucrată printr-un sistem informatic. Sistemul informatic este definit în art. 181 alin. (1) din Codul penal ca fiind orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive care asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Definiții asemănătoare ale expresiilor „date informatice“ și „sistem informatic“ se găsesc și în Directiva 2013/40/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 august 2013 privind atacurile împotriva sistemelor informatice și de înlocuire a Deciziei-cadru 2005/222/JAI a Consiliului, precum și în Convenția Consiliului Europei privind criminalitatea informatică, Budapesta, 23 noiembrie 2001. Astfel, în noțiunea de „sistem informatic“, Decizia-cadru 2005/222/JAI a Consiliului include atât dispozitivul sau grupul de dispozitive interconectate sau omologate, dintre care unul sau mai multe asigură, prin intermediul unui program, prelucrarea automată a datelor informatice, cât și datele informatice stocate, prelucrate, recuperate sau transmise de acest dispozitiv sau grup de dispozitive în vederea exploatării, a utilizării, a protecției și a întreținerii lor. S-a concluzionat că datele informatice sunt acele date care se regăsesc într-un sistem informatic și care pot fi prelucrate automat cu ajutorul unui sistem informatic. S-a arătat că în punctul 25 din Raportul explicativ al Convenției Consiliului Europei privind criminalitatea informatică [Explanatory Report to the Convention on Cybercrime, European Treaty Series No. 185 (2001) ] este explicată definiția datelor informatice, arătându-se că acestea trebuie să fie apte de a fi procesate, adică datele trebuie să fie puse într-o formă care permite prelucrarea lor direct de către sistemul informatic. Din interpretarea punctului 25 al Raportului explicativ rezultă că doar datele informatice care sunt procesate automat de sistemul informatic fac obiectul infracțiunilor definite de Convenție. De altfel, la punctul 86 al Raportului explicativ, care clarifică art. 8 - Frauda informatică, se arată că scopul acestui articol este de a incrimina orice manipulare nejustificată a cursului normal al prelucrării datelor informatice cu intenția de a avea ca efect un transfer ilegal de proprietate, iar punctul 90 arată că elementul intențional al acestei infracțiuni se referă la o manipulare a sistemului informatic sau orice alte interferențe care cauzează o pierdere a proprietății de către o altă persoană În literatura de specialitate s-a arătat că datele informatice sunt elementele de bază ale informației care pot fi procesate sau produse de un calculator (Linda Gail Christie și John Cristie, The Enciclopedia of Microcomputer Terminology, 1984, Prentice Hall, apud George Antoniu (coordonator), Explicații preliminare ale noului Cod penal, vol. II, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 563). În Raportul explicativ al Convenției Consiliului Europei privind criminalitatea informatică se aduce mai multă claritate cu privire la conceptul de date informatice, arătându-se că: i) prin expresia apte de a fi procesate folosită de Convenție se înțelege că datele informatice trebuie să se afle într-o anumită formă care să poată fi în mod direct procesată de un sistem informatic computerizat; ii) datele informatice trebuie să fie în formă electronică sau orice altă formă care să poată asigura procesarea lor directă. De asemenea, s-a arătat că în doctrină (George Antoniu - coordonator, op. cit., p. 563) au fost subliniate principalele atribute ale datelor informatice: – confidențialitatea, în sensul că accesul la astfel de date este permis doar persoanelor care au acest drept; ... – integritatea, în sensul că acestea trebuie să fie menținute într-o formă corectă și completă; ... – disponibilitatea, în sensul că sunt protejate împotriva acțiunilor care împiedică sau întârzie semnificativ accesul la astfel de date. ... Având în vedere cele expuse mai sus, rezultă că datele informatice sunt doar acele date care se regăsesc într-o formă care poate fi prelucrată în mod automat de un sistem informatic. Prin urmare, s-a concluzionat că anunțurile fictive publicate online, dacă prin această activitate nu se intervine asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, nu reprezintă date informatice, în sensul avut în vedere de art. 249 din Codul penal. Pe cale de consecință, publicarea de anunțuri fictive online care a avut drept consecință producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (2) din Codul penal (în modalitatea alternativă „prin mijloace frauduloase“), iar nu pe cele ale infracțiunii de fraudă informatică, prevăzută de art. 249 din Codul penal (în modalitatea normativă a „introducerii de date informatice“). S-a considerat că în cazul infracțiunii de fraudă informatică paguba trebuie să fie consecința directă a interacțiunii cu sistemul informatic vizat de subiectul activ al acestei infracțiuni, fără a exista o altă acțiune ulterioară a persoanei vătămate. Altfel spus, în cazul infracțiunii de fraudă informatică, paguba se produce ca efect direct al prelucrării automate de către sistemul informatic a datelor informatice introduse de subiectul activ, spre deosebire de infracțiunea de înșelăciune comisă prin mijloace informatice, cum ar fi publicarea de anunțuri fictive pe platforme online, când paguba se produce ca urmare a acțiunii chiar a persoanei induse în eroare. Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate (George Zlati, Tratat de criminalitate informatică, Editura Solomon, București, 2020, p. 453-461), în cazul infracțiunii de fraudă informatică, acțiunea subiectului activ vizează datele informatice prelucrate automat de sistemul informatic sau chiar sistemul informatic care prelucrează automat astfel de date, în timp ce în cazul infracțiunii de înșelăciune comise prin mijloace informatice, datele introduse de făptuitor, care nu sunt prelucrate de sistemul informatic în mod automat, reprezintă doar mijloace pentru inducerea în eroare a persoanei vătămate. Astfel, cu titlu de exemplu, în doctrină (Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială, Ediția 4, Editura C.H. Beck, București, 2019, p. 293) s-a arătat că săvârșește infracțiunea de fraudă informatică persoana care reușește să modifice informațiile din baza de date a unei bănci, determinând în acest fel transferul neautorizat al unei sume de bani din contul unei persoane în contul propriu și blocând sistemul de date al băncii, sau persoana care intră fără drept în baza de date a unei bănci și modifică suma de bani din contul său, ridicând o sumă mai mare decât cea la care avea dreptul. Universitatea din Craiova - Facultatea de Drept a opinat în sensul că, în primul rând, trebuie avut în vedere că ambele infracțiuni, atât înșelăciunea, prevăzută de art. 244 din Codul penal, cât și infracțiunea de fraudă informatică, prevăzută de art. 249 din Codul penal, se regăsesc în titlul II al noului Cod penal, intitulat „Infracțiuni contra patrimoniului“. Prin urmare, prin intermediul ambelor infracțiuni se tinde la a apăra relațiile sociale legate de patrimoniul subiectului pasiv, ambele presupunând producerea unei pagube în patrimoniul persoanei prejudiciate. Deși în literatura de specialitate opiniile sunt dintre cele mai diverse cu privire la existența unui obiect juridic secundar al infracțiunii de fraudă informatică, observând succesiunea textelor și modul de sistematizare a infracțiunilor, s-a opinat că, în cazul infracțiunii prevăzute de art. 249 din Codul penal, legiuitorul a dorit ca, pe lângă patrimoniu, să ofere o protecție și relațiilor sociale ce presupun buna funcționare a sistemelor informatice și încrederea în procesarea și stocarea corectă a datelor în sistemele informatice. Dacă nu ar fi fost așa, legiuitorul nu ar fi creat distinct un capitol consacrat „Fraudelor comise prin sisteme informatice și mijloace de plată informatice“. Prin urmare, s-a apreciat că, spre deosebire de înșelăciune, frauda informatică este o infracțiune complexă, pluriofensivă. În cazul acestei infracțiuni se acționează asupra unui sistem informatic în sensul introducerii, modificării sau ștergerii de date informatice ori în sensul împiedicării în orice mod a funcționării unui sistem informatic, cu consecința producerii și a unei urmări imediate secundare, respectiv schimbarea adusă datelor informatice conținute de respectivul sistem. Pentru a răspunde la problema de drept cu a cărei dezlegare a fost sesizată instanța supremă se impune a avea în vedere deosebirea dintre frauda informatică propriu-zisă și înșelăciunea tradițională, comisă cu ajutorul mijloacelor informatice. Distincția dintre cele două forme de fraudă se face în funcție de conduita autoprejudiciantă a victimei și de caracterul determinant al manipulării sistemului informatic în producerea pagubei. Astfel, în vreme ce, în cazul infracțiunii de fraudă informatică, paguba survine în urma interacțiunii pe care subiectul activ o are cu sistemul informatic, independent de conduita subiectului pasiv, în cazul infracțiunii de înșelăciune prin mijloace informatice, paguba survine ulterior, eventual după o perioadă de timp, ulterior interacțiunii pe care subiectul activ o are cu subiectul pasiv, cu ajutorul sistemului/mijlocului informatic. În cazul în care subiectul activ uzează, în cadrul procesului infracțional de inducere în eroare, de sisteme informatice pentru a comunica mijlocit ori a înșela subiectul pasiv (cu ajutorul poștei electronice, apelurilor video, SMS-urilor, chatului, postării de anunțuri pe internet), atât timp cât paguba nu se putea produce în lipsa unei conduite a subiectului pasiv, ca urmare a inducerii sale în eroare, nu se poate reține infracțiunea de fraudă informatică, ci înșelăciunea. Relevant este faptul că doar comportamentul acestuia din urmă, cum ar fi transferul unei sume de bani, este cel ce provoacă prejudiciul, nu introducerea de date informatice sub forma postării de anunțuri fictive. S-a susținut că, în ipoteza oferită de Curtea de Apel Alba Iulia, se remarcă faptul că activitatea infracțională este una complexă, ce presupune, pe lângă postarea de anunțuri fictive, și alte activități precum comunicarea între părți, transferul de bani, comunicarea de informații etc. De asemenea, se poate observa că, în acest caz, paguba nu survine doar ca urmare a introducerii de date informatice, prin simpla manipulare a mijlocului informatic. Urmarea imediată specifică ambelor infracțiuni, respectiv paguba, intervine în urma manoperelor dolosive ale subiectului activ, ulterioare postării anunțurilor pe internet, dar și conduitei victimei, care, în cele din urmă, este indusă în eroare și transferă suma solicitată. În ansamblul infracțional, postarea anunțului este doar modul în care li se atrage atenția victimelor. La momentul introducerii datelor informatice nu se cauzează vreo pagubă, deoarece niciun potențial cumpărător nu a efectuat vreo plată. Urmarea imediată principală, respectiv paguba, se materializează în urma unei conduite ulterioare a victimei, ce ajunge să se autoprejudicieze prin transferul banilor. S-a constatat că, în ipoteza postării de anunțuri fictive pe site-uri de specialitate, nu se pune problema de o manipulare a unui sistem informatic ori a datelor informatice stocate pe acesta, în sensul art. 249 din Codul penal, ci despre o formă de inducere în eroare specifică înșelăciunii prevăzute de art. 244 din Codul penal, efectuată prin intermediul unui sistem informatic. Inserarea de date informatice sub forma postării unui anunț cu privire la bunuri inexistente reprezintă modalitatea prin care victima este indusă în eroare și prejudiciată, nefiind aptă să aducă atingere obiectului juridic principal al infracțiunii. Totodată, s-a apreciat că, în funcție de situația concretă, trebuie reținută forma agravată a înșelăciunii, prevăzută de art. 244 alin. (2) din Codul penal. ...