Decizia ÎCCJ nr. 3/2021 (HP)Punctul V

V. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, raportat la art. 473 alin. (5) din același cod, a fost solicitată opinia scrisă a unor specialiști recunoscuți din cadrul facultăților de drept ale universităților din București, Cluj-Napoca, Craiova, Iași, Sibiu, Timișoara, precum și din cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. Facultatea de Drept din cadrul Universității „Titu Maiorescu“ din București, prin profesor universitar doctor Alexandru Boroi, conferențiar universitar doctor Andreea Simona Uzlău, lector universitar doctor Bogdan Vîrjan și lector universitar doctor Teodor Manea, a opinat că existența infracțiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal nu este condiționată de preexistența unei proceduri judiciare și că poate avea calitatea de subiect activ al acestei infracțiuni și autorul faptei ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă. Argumentele care au condus la această concluzie au pornit de la conținutul legal al infracțiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal și de la dispozițiile legale privind probele și mijloacele materiale de probă. S-a subliniat că existența infracțiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri este condiționată de elementul subiectiv al intenției directe, caracterizat prin prevederea și urmărirea rezultatului faptei, respectiv împiedicarea aflării adevărului într-o procedură penală, nu și de preexistența unei proceduri judiciare. O interpretare contrară ar conduce la golirea de conținut a acestei infracțiuni, întrucât ar limita în mod nejustificat aplicarea normei de incriminare la faptele săvârșite după începerea unei proceduri judiciare, conducând astfel la deturnarea scopului procesului penal de aflare a adevărului. Dacă intenția legiuitorului era să condiționeze existența acestei infracțiuni de o situație premisă, ar fi prevăzut-o în mod expres în conținutul acesteia, așa cum a făcut-o în cazul infracțiunii de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 280 alin. (1) din Codul penal. În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii analizate, sa apreciat că acesta nu este condiționat de existența unei anumite calități. Așadar, inclusiv autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau să fie folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii analizate, întrucât legiuitorul nu a prevăzut în mod expres o cauză care să înlăture răspunderea penală în privința acestuia. O interpretare contrară ar conduce la extinderea în mod nepermis a cazurilor strict prevăzute de legea penală care conduc la înlăturarea răspunderii penale. S-a subliniat că, în situațiile în care legiuitorul a dorit să înlăture răspunderea penală a unor anumite categorii de subiecți activi, a prevăzut-o în mod expres, așa cum a făcut-o în dispozițiile art. 269 alin. (3) , art. 266 alin. (3) , art. 268 alin. (3) și art. 270 alin. (3) din Codul penal. Față de dispozițiile art. 99 alin. (2) din Codul de procedură penală referitoare la prezumția de nevinovăție, a apreciat că suspectul sau inculpatul are posibilitatea de a avea o atitudine pasivă în cursul procesului penal, însă acest drept nu poate fi extins și cu privire la înlăturarea răspunderii sale penale în ipoteza sustragerii, distrugerii, reținerii, ascunderii ori alterării de mijloace materiale de probă sau de înscrisuri. Mai mult, potrivit art. 223 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în situația în care inculpatul încearcă să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament poate fi dispusă față de acesta măsura arestării preventive. Facultatea de Drept din cadrul Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu, prin lector universitar doctor Elisabeta Boțian, a opinat că infracțiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal nu are ca situație premisă existența unei proceduri judiciare deja începute, putând fi comisă indiferent dacă procedura judiciară nu a început încă, dacă este iminentă sau dacă a fost deja declanșată. Sintagma utilizată de legiuitor, „în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară“, are menirea de a preciza că fapta se poate comite numai cu intenție directă, calificată prin scopul urmărit de către făptuitor și nu are semnificația unei cerințe esențiale atașate elementului material al infracțiunii. Prin urmare, organul judiciar trebuie să probeze împrejurarea că făptuitorul a acționat cu acest scop, indiferent dacă el a fost realizat sau nu. Scopul urmărit de către făptuitor completează latura subiectivă a infracțiunii și poate fi dovedit din împrejurările concrete ale faptei: momentul în care s-a comis acțiunea, modul de operare, cunoașterea posibilității de declanșare a vreunei proceduri judiciare etc. În măsura în care organul judiciar nu va putea dovedi că sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri s-a săvârșit în acest scop, vor putea fi reținute eventual alte infracțiuni (furt sau distrugere). Dacă fapta de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri ar avea caracter penal doar cu condiția declanșării procedurii judiciare, aflarea adevărului prin intermediul acestor proceduri ar deveni literalmente imposibilă. De altfel, de cele mai multe ori făptuitorii nu așteaptă momentul declanșării unei proceduri judiciare pentru a distruge probe sau înscrisuri relevante pentru aflarea adevărului, ci procedează în acest sens imediat ce au conștientizat posibilitatea declanșării vreunei asemenea proceduri, cu scopul evident de a împiedica aflarea adevărului. În ceea ce privește a doua chestiune de drept supusă analizei, opinia specialiștilor în drept penal din cadrul Facultății de Drept este în sensul că orice persoană poate fi subiect activ al infracțiunii de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal, inclusiv autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau a fi folosite respectivele înscrisuri sau mijloace materiale de probă. Această concluzie se impune ca rezultat al interpretării literale, întrucât în art. 275 din Codul penal nu există nicio mențiune a legiuitorului cu privire la calitatea subiectului activ al infracțiunii și, prin urmare, fapta poate fi comisă de orice persoană. Acolo unde legiuitorul a considerat necesar să excludă anumite persoane de la posibilitatea ca faptele comise de ele să constituie infracțiune a precizat în mod expres acest lucru, așa cum a procedat în cazul art. 271 din Codul penal (care reglementează infracțiunea de obstrucționare a justiției). O asemenea concluzie se impune cu atât mai mult în speța dedusă judecății, în care inculpatul a distrus diagrama aflată în aparatul tahograf, considerând probabil că a circulat cu o viteză mai mare decât aceea legală. În mod evident fapta sa a îngreunat aflarea adevărului prin reducerea posibilităților de a determina viteza de deplasare și, implicit, stabilirea persoanei vinovate de producerea accidentului. O asemenea conduită ilicită a făptuitorului ar putea atrage inclusiv luarea unei măsuri preventive împotriva sa, dat fiind că art. 223 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală menționează că o măsură preventivă se poate lua dacă „inculpatul încearcă să influențeze un alt participant la comiterea infracțiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament“. Centrul de cercetări în științe penale al Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara, prin conferențiar universitar doctor Laura Maria Stănilă, a opinat în sensul că infracțiunea de sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri prevăzută de art. 275 alin. (1) din Codul penal presupune, ca situație premisă, existenta unei proceduri judiciare deja începute și că pentru întregirea conținutului infracțiunii este necesar ca obiectul material al acesteia să îl constituie mijloace materiale de probă ori înscrisuri care să aibă aptitudinea de a contribui la aflarea adevărului într-o procedură judiciară deja începută. În sprijinul acestei opinii a prezentat argumente de tehnică normativă, considerând că exprimarea legiuitorului „în scopul de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară“ condiționează latura obiectivă a infracțiunii de situația premisă a declanșării anterioare și prealabile a unei proceduri judiciare. Normele de drept penal sunt de strictă interpretare, motiv pentru care nu se poate accepta ca sfera obiectului juridic al infracțiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal să poată fi extinsă dincolo de începutul unei proceduri judiciare. Aflarea adevărului se realizează doar într-un cadru legal constituit de o procedură judiciară. Dacă s-ar admite contrariul, norma legală ar fi întru totul lipsită de previzibilitate, iar orice acțiune asupra obiectului material ar putea fi calificată infracțiune, chiar dacă acesta nu aparține vreunei proceduri judiciare. Aptitudinea mijlocului de probă de a fi folosit într-o procedură judiciară este și un element care califică intenția făptuitorului, așa cum rezultă din lecturarea textului legal. Intenția este așadar una calificată prin scop, acela de a altera aflarea adevărului ca obiectiv al unei proceduri judiciare. Aflarea adevărului nu poate fi privită în dreptul penal și procesual penal ca un deziderat social ori filozofic, deoarece principiul legalității nu permite această interpretare. Prin săvârșirea infracțiunii, autorul trebuie astfel să acționeze cu intenția calificată de a împiedica aflarea adevărului într-o procedură judiciară existentă, în care mijloacele materiale de probă ori înscrisurile vor fi evaluate și pot contribui la aflarea adevărului judiciar. Situația premisă a infracțiunii în discuție este așadar dublu condiționată, în primul rând de existența obiectului material calificat, iar apoi de debutul unei proceduri judiciare în care acesta ar avea aptitudinea să fie folosit. Aspectul că norma legală face referire la mijloace de probă (înscrisuri, respectiv mijloace materiale de probă), astfel cum acestea sunt definite la art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, este de natură să plaseze situația premisă a infracțiunii doar după inițierea unor proceduri judiciare care, prin natura acestora, vizează aflarea adevărului. Obiectul material al infracțiunii de la art. 275 alin. (1) din Codul penal constituie de fapt un instrument care servește la atingerea scopului procedurii judiciare. Faptul că mijloacele de probă sunt uneori preexistente începerii unui proces penal nu poate duce la concluzia că infracțiunea ar putea fi săvârșită înainte de crearea cadrului procesual necesar administrării acelor mijloace de probă. Înainte de începerea unei proceduri judiciare, mijloacele de probă sunt simple bunuri, obiecte, iar orice acțiune exercitată asupra lor nu poate avea relevanță prin prisma raportării la obiectul juridic al infracțiunii în discuție. Acesta din urmă capătă identitate doar după debutul unei proceduri judiciare. Valoarea socială necesită a fi protejată de dreptul penal doar după crearea cadrului procedural care îi constituie premisă. Or, tocmai scopul care califică intenția în cazul săvârșirii infracțiunii analizate este blocarea, oprirea cunoașterii de către organele specializate care au menirea de a afla adevărul a informației pe care o poartă mijloacele de probă. Nu este relevant modul în care autoritățile vor evalua acele înscrisuri sau mijloace de probă, ci existența premisei acestei activități și atitudinea celui care le sustrage, distruge, reține, ascunde ori alterează. Norma de la art. 275 alin. (1) din Codul penal este una de trimitere la definițiile date de lege noțiunilor de „înscrisuri“ sau „mijloace materiale de probă“, care conduc la concluzia că bunurile ce constituie obiectul material al infracțiunii prevăzute de art. 275 din Codul penal capătă accepțiunea de „mijloace de probă“ doar prin raportare la procedura judiciară constituită de procesul penal. Cu privire la subiectul activ al infracțiunii, a precizat că nicio dispoziție legală nu îl califică prin impunerea unei condiții pozitive sau negative. Așadar, subiectul activ al infracțiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal este necircumstanțiat și poate fi inclusiv autorul faptei prevăzute de legea penală ce face obiectul procesului penal în care urmau a fi folosite înscrisurile ori mijloacele materiale de probă presupus a fi sustrase sau distruse. Nu există niciun impediment rezultat din dispozițiile art. 275 alin. (1) din Codul penal care să excludă de plano răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de sustragere ori distrugere de probe sau de înscrisuri a persoanei care a comis fapta în care acestea ar avea aptitudinea de a fi folosite ca mijloace de probă. Eventuala relație între dreptul de a nu contribui la propria incriminare și refuzul cooperării probatorii cu organele judiciare este o chestiune ce nu ar putea fi analizată în mod abstract cu referire la conținutul infracțiunii în discuție. Eventuala compatibilitate a anumitor modalități alternative de comitere a infracțiunii prevăzute de art. 275 alin. (1) din Codul penal (reținerea, ascunderea) cu o necooperare a unei persoane raportat la o solicitare a autorităților de transmitere a unor mijloace de probă nu exclude, ab initio, răspunsul pozitiv la cea de-a doua chestiune de drept. Același raționament este valabil și prin raportare la persoana în a cărei posesie se află obiectul material al infracțiunii. ...