Decizia ÎCCJ nr. 12/2019 (HP)Punctul V

V. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiștilor din cadrul facultăților de drept, fiind transmise puncte de vedere de Universitatea de Vest din Timișoara - Facultatea de Drept - Centrul de Cercetări în Științe Penale, Universitatea Babeș-Bolyai - Facultatea de Drept și Universitatea din București - Facultatea de Drept. Astfel, Universitatea de Vest din Timișoara - Facultatea de Drept - Centrul de Cercetări în Științe Penale a apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel București este admisibilă, impunându-se soluționarea fondului acesteia. Față de chestiunea de drept ce impune o dezlegare din partea instanței supreme, respectiv aceea dacă, potrivit art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, regimul juridic al revocării suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate în temeiul Codului penal din 1969 se menține, pentru toate faptele pentru care s-a stabilit această modalitate de individualizare, indiferent dacă pedeapsa a rămas definitivă înainte de 1 februarie 2014 (fiind aplicată în baza principiului activității legii vechi) sau după intrarea în vigoare a actualului Cod penal, aplicată ca lege penală mai favorabilă, s-a arătat că ipoteza de la care pornește instanța de sesizare este aceea a opțiunii pentru pedeapsa amenzii penale privind infracțiunea săvârșită în termenul de încercare al suspendării condiționate aplicate în temeiul dispozițiilor Codului penal din 1969. În acest sens, interpretând în baza raționamentului a contrario dispozițiile art. 96 din Codul penal în vigoare, s-a admis în mod unanim că, în cazul în care instanța ar opta pentru o altă soluție decât condamnarea la pedeapsa închisorii, revocarea suspendării anterioare și executarea pedepsei rezultante în regim de detenție nu sunt posibile. S-a arătat că, potrivit doctrinei de drept penal, în interpretarea art. 96 alin. (4) din Codul penal în vigoare, „este necesar ca pedeapsa stabilită de instanță pentru infracțiunea comisă în termenul de supraveghere să fie închisoarea, dacă pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune este amenda, nu se va dispune revocarea suspendării sub supraveghere, pedeapsa amenzii urmând a fi executată“ (M. Udroiu, Drept penal, Partea generală, ediția a 4-a, Ed. C.H. Beck, 2017, p. 427) sau: „revocarea nu va putea opera dacă pedeapsa aplicată este amenda penală“ (A-V. Iugan, Individualizarea judiciară a pedepsei. Alternative la pedeapsa închisorii. Ed. Universul Juridic, 2018, p. 294). Dispozițiile art. 83 aleCodului penal din 1969 nu diferențiau însă între felurile pedepsei, referitor la revocarea suspendării, făcând vorbire doar despre pronunțarea unei condamnări definitive, ce atrăgea în mod obligatoriu revocarea. Doctrina elaborată în aplicarea Codului penal din 1969 a susținut că: „pentru a se putea revoca suspendarea executării se cere ca cel condamnat să fi săvârșit în cursul termenului de încercare o nouă infracțiune, iar pentru aceasta să se fi pronunțat o condamnare, indiferent de natura sau durata pedepsei“ (V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. II, 1969, p. 185). Așadar, s-a susținut că dispozițiile legale din Codul penal din 1969, respectiv cele din codul în vigoare, ce reglementează revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei, au un conținut diferit, în ipoteza în care instanța, care judecă acuzația care ar putea atrage sancțiunea revocării, optează pentru pedeapsa amenzii penale. Sub dispozițiile vechi, revocarea este obligatorie, pe când potrivit Codului penal în vigoare, aceasta nu se poate dispune. Potrivit normei tranzitorii prevăzute de art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, „Măsura suspendării condiționate a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menține și după intrarea în vigoare a Codului penal. Regimul suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1) , inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969“. Norma este una ce conferă ultraactivitate regulilor de drept prevăzute în vechiul Cod penal, după ieșirea acestuia din vigoare, prezumând că acestea sunt, în ansamblu, mai favorabile față de dispozițiile art. 91 din noul Cod penal. Alineatul (1) al textului anterior citat se referă la cazul în care sentința prin care s-a aplicat pedeapsa individualizată în temeiul art. 81 din vechiul Cod penal a rămas definitivă până la 1 februarie 2014. În această situație, legislatorul arată că măsura, în ansamblul său, se menține și după acest moment, în sensul că nu se va pune problema unei reindividualizări post-sententiam, după intrarea în vigoare a noii legislații penale. Ipoteza art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal se referă, așadar, la măsura suspendării condiționate a pedepselor aplicate definitiv înainte de 1 februarie 2014 și care se află în curs la acel moment. Faptul că art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal face referire la menținerea măsurii „după intrarea în vigoare a Codului penal“ exclude raportarea la o măsură aplicată definitiv după 1 februarie 2014. S-a susținut că nu poate fi menținut ceva ce nu este în ființă, ci doar ceva preexistent. În ceea ce privește art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, acesta cuprinde o normă de trimitere, incompletă, ce împrumută o parte din conținutul alineatului precedent, urmând a fi interpretată în sensul că „regimul suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate în baza Codului penal din 1969, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969ˮ. Așadar, în timp ce art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal se referă la menținerea măsurii de individualizare aflate în ființă la 1 februarie 2014, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal se referă la menținerea pentru viitor nu a măsurii însăși, ci a regimului juridic al acesteia, care cuprinde toate normele juridice care o guvernează. Legislatorul a simțit nevoia, cu toate acestea, să prevadă în mod expres că regimul modalității de individualizare se referă și la revocarea sau anularea acesteia, pentru a evita interpretarea contrară. Legea reglementează în art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal și o altă ipoteză, în plus față de cea a menținerii pentru viitor a efectelor suspendării condiționate în ființă la momentul tranzitoriu. Astfel, s-a apreciat că dispoziția art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu se referă doar la suspendările condiționate aflate deja în ființă la data de 1 februarie 2014, ci și la suspendările condiționate aplicate în temeiul art. 81 și următoarele aleCodului penal din 1969, pentru fapte comise înainte de această dată, dar pentru care modalitatea de individualizare a fost considerată lege penală mai favorabilă. Regimul juridic, sub aspectul revocării sau anulării suspendării condiționate, va fi cel care s-a aplicat măsurii de individualizare în ansamblul său, indiferent de momentul rămânerii definitive a sentinței prin care aceasta a fost dispusă. S-a apreciat că această interpretare a textului de lege apare ca firească, putând fi dedusă atât din scopul reglementării, cât și literal, din conținutul său. Apare legitim ca regimul juridic atașat suspendării condiționate aplicate în temeiul vechii dispoziții să fie același, chiar dacă termenul de încercare se prelungește dincolo de momentul intervenirii noii legislații penale, în ambele ipoteze mai sus enunțate (suspendare aplicată definitiv înainte de 1 februarie 2014 sau după această dată). S-a opinat, în dezacord cu cele reținute de instanța de trimitere, că prin aplicarea regulilor ce privesc revocarea sau anularea măsurii suspendării condiționate dispuse în baza legii vechi (ca lege mai favorabilă), după intrarea în vigoare a legii noi, nu există situația extinderii aplicării unor dispoziții penale prin analogie in malam partem. Cele două cazuri de activare a revocării ori anulării sunt identice din punctul de vedere al rațiunii legiuitorului. S-a susținut că instanța de judecată ce soluționează fapta susceptibilă să atragă revocarea suspendării condiționate nu ar avea niciun temei legal pentru a aplica art. 96 alin. (4) din Codul penal în vigoare și pentru a nu reține dispozițiile art. 83 ale Codului penal din 1969. Nu poate fi disociat în mod artificial regimul juridic al suspendării condiționate de măsura însăși, aplicată printr-o hotărâre definitivă. Întrucât sentința de condamnare este, prin ipoteză, una definitivă, ea își produce efectele până la reabilitarea de drept a celui condamnat, acesta fiind pe deplin supus rigorilor revocării sau anulării suspendării condiționate aplicate prin sentința de condamnare. S-a apreciat în acest sens că situația juridică a inculpaților cărora li s-a aplicat o pedeapsă cu suspendarea condiționată în temeiul Codului penal din 1969, care a rămas definitivă înainte de intrarea în vigoare a noii legislații, este aceeași cu situația juridică a celor cărora li s-au aplicat aceleași dispoziții, dar ulterior, cu reținerea art. 5 din Codul penal în vigoare. Norma li s-a aplicat celor din urmă în temeiul ultraactivității legii vechi mai favorabile, care, prin medierea art. 15 al Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, va avea efecte în continuare, până la încetarea tuturor efectelor condamnării. Așa cum s-a apreciat unanim, suspendarea condiționată aplicată în baza vechii reglementări este mai favorabilă în ansamblul său față de dispozițiile art. 91 și următoarele din Codul penal în vigoare. În aceste condiții lipsește cu desăvârșire temeiul juridic al reactivării dispozițiilor art. 96 din noua legislație penală, cu referire la o normă de drept penal ce aparține legii vechi, prin crearea unei lex tertia. Astfel, s-a opinat în sensul că instanța învestită cu soluționarea cauzei privind o infracțiune săvârșită în termenul de încercare al suspendării condiționate aplicate după 1 februarie 2014 în baza Codului penal din 1969 nu ar putea, în funcție de natura pedepsei spre care s-ar orienta (închisoarea sau amenda penală), să opteze pentru aplicarea dispozițiilor art. 83 din Codul penal din 1969 sau ale art. 96 din Codul penal în vigoare, norma tranzitorie interzicând aceasta, fiind aplicabile doar dispozițiile legii vechi. În susținerea celor arătate mai sus sunt și considerentele Deciziei nr. 13/2015 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 10 iunie 2015, în care s-a arătat că „în aplicarea dispozițiilor art. 5 din Codul penal, conform Deciziei nr. 265/2014 a Curții Constituționale, în cazul unei pluralități de infracțiuni constând într-o infracțiune pentru care, potrivit Codului penal anterior, a fost aplicată, printr-o hotărâre definitivă, o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării care, conform art. 41 alin. (1) din Codul penal, nu îndeplinește condițiile pentru a constitui primul termen al recidivei postcondamnatorii și, respectiv, o infracțiune săvârșită în termenul de încercare, anterior datei de 1 februarie 2014, pentru care legea penală mai favorabilă este legea nouă, stabilirea și executarea pedepsei, în urma revocării suspendării condiționate, se realizează potrivit dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal raportat la art. 83 alin. (1) din Codul penal anterior, iar nu conform dispozițiilor art. 96 alin. (5) raportat la art. 44 alin. (2) din Codul penal, referitoare la pluralitatea intermediară.ˮ Prin aceeași hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai arătat: „cu privire la măsura suspendării condiționate, s-a menționat că noua politică penală concepută de legiuitor (care nu a mai reglementat în Codul penal actual instituția respectivă) se reflectă în dispozițiile art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevăd, prin norme clare, nesusceptibile de interpretări din partea instanțelor judecătorești, menținerea efectelor acesteia, până la epuizarea lor, conform legii penale vechi, dar și aplicarea regimului specific, prevăzut de aceeași lege, inclusiv sub aspectul revocării ei, astfel că stabilirea și executarea pedepsei conform prevederilor art. 83 alin. (1) din Codul penal anterior, chiar dacă legea penală mai favorabilă pentru infracțiunea săvârșită în cursul termenului de încercare este legea nouă, corespund voinței legiuitorului și, astfel, nu contravin prevederilor art. 5 din Codul penal actual, în interpretarea constatată a fi constituțională“. Prin aceeași decizie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut și împrejurarea că „[...] din conținutul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal rezultă că temeiul legal al revocării suspendării condiționate, ca efect al săvârșirii unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare, chiar dacă pentru infracțiunea respectivă legea penală mai favorabilă este legea nouă, îl constituie, potrivit voinței legiuitorului, art. 83 alin. (1) din Codul penal din 1969, fără a putea face distincție între dispoziția de revocare și tratamentul sancționator impus de același text de lege. Pe cale de consecință, în ipoteza revocării suspendării, tratamentul sancționator nu poate fi decât acela reglementat de art. 83 din Codul penal anterior (care nu era diferit după cum noua infracțiune era săvârșită în stare de recidivă postcondamnatorie sau în stare de pluralitate intermediară), nefiind de acceptat revocarea suspendării condiționate pe un temei (cel din Codul penal anterior) și stabilirea pedepsei de executat, în urma acestei revocări, pe un alt temei (cel din noul Cod penal), întrucât s-ar ajunge la crearea unei tex tertia, pe cale de interpretare judecătorească“. De asemenea, prin Decizia nr. 648/2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, s-a reținut că „art. 96 alin. (5) din Codul penal, care prevede că pedeapsa principală pentru noua infracțiune, în cazul revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se stabilește și se execută, după caz, potrivit dispozițiilor referitoare la recidivă sau la pluralitatea intermediară, nu poate fi considerat lege penală mai favorabilă în raport cu vechea reglementare a suspendării condiționate a executării pedepsei, ci doar în ceea ce privește, eventual, vechea reglementare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Mai mult, realizând controlul de constituționalitate asupra dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 298/2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 602 din 26 iulie 2017), a arătat că „situația din speța dedusă controlului de constituționalitate se caracterizează prin faptul că cel condamnat, fiindu-i aplicată suspendarea condiționată a executării pedepsei potrivit Codului penal din 1969, a săvârșit o nouă infracțiune, descoperită în termenul de încercare, procesul său fiind pendinte la data intrării în vigoare a noului Cod penal. Această situație tranzitorie este reglementată de art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care prevede că măsura suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate în baza Codului penal din 1969 se menține și după intrarea în vigoare a Codului penal, iar regimul suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1) , inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1969“. Având în vedere atât cele anterior arătate, cât și cele reținute de instanța supremă și de instanța de control constituțional, s-a apreciat că soluția privind chestiunea de drept aflată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie să fie următoarea: Regimul suspendării condiționate a executării pedepsei, cu referire la aspectul revocării, este cel prevăzut de Codul penal din 1969, indiferent de felul pedepsei aplicate pentru infracțiunea săvârșită în cursul termenului de încercare, inclusiv în cazul în care suspendarea condiționată a executării pedepsei a fost dispusă după intrarea în vigoare a Codului penal actual, ca efect al aplicării legii penale mai favorabile. Universitatea Babeș-Bolyai - Facultatea de Drept a susținut că răspunsul la această chestiune de drept decurge în mod firesc din principiile generale care guvernează materia aplicării legii penale în timp. Astfel, o instituție aplicată în baza legii care o reglementează într-o manieră mai favorabilă va fi preluată în integralitate, atât sub aspectul condițiilor de aplicare, cât și al regimului și efectelor. Doar legiuitorul, printr-o dispoziție expresă, ar putea institui derogări de la această regulă. Regula evocată se impune cu atât mai mult cu cât suspendarea condiționată este o instituție ce nu mai are corespondent în Codul penal în vigoare, astfel că ea nu mai poate fi dispusă decât în situații tranzitorii și numai potrivit Codului penal anterior. De aceea, condițiile de dispunere vor fi întotdeauna cele prevăzute de art. 81 din Codul penal din 1969. În condițiile Deciziei Curții Constituționale a României nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, prin care s-a stabilit aplicarea legii penale mai favorabile pe baza sistemului aprecierii globale, nu ar fi de conceput ca instanța să dispună suspendarea condiționată potrivit legii vechi, dar să îi asocieze regimul prevăzut de legea nouă. Mai mult, așa cum s-a arătat, chiar în absența Deciziei nr. 265/2014 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, soluția ar fi fost aceeași, pentru că este vorba despre o instituție unică - suspendarea condiționată - care nu își poate lua condițiile de aplicare dintr-o lege, iar regimul și efectele din altă lege. În plus, caracterul mai favorabil al acestei modalități de individualizare avut în vedere de instanță atunci când a ales-o, în detrimentul suspendării sub supraveghere prevăzute de Codul penal în vigoare, a fost stabilit, cu siguranță, și prin prisma efectelor - reabilitarea de drept la împlinirea termenului de încercare. Din această perspectivă ar fi de neconceput ca măsura să fie aleasă (și) în considerarea unor efecte prevăzute doar de legea veche, dar cauzele de anulare și revocare să le împrumute din legea nouă. Nu în ultimul rând, s-a susținut că preluarea, pentru această suspendare, a regimului asociat de legea nouă suspendării sub supraveghere ar conduce la o diferență de tratament nejustificată între condamnații ale căror pedepse cu suspendare condiționată au fost definitiv aplicate sub legea veche [pentru care se aplică art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal] și cei în cazul cărora o condamnare similară a fost dispusă după intrarea în vigoare a Codului penal actual. Pentru aceste motive, s-a apreciat că regimul suspendării condiționate a executării pedepsei, inclusiv sub aspectul revocării, este cel prevăzut de Codul penal din 1969, chiar și atunci când suspendarea condiționată a executării pedepsei a fost dispusă după intrarea în vigoare a Codului penal actual, ca efect al aplicării legii penale mai favorabile. Universitatea din București - Facultatea de Drept a arătat că în cauză măsura suspendării condiționate a executării pedepsei a fost dispusă prin aplicarea legii penale vechi care a fost considerată mai favorabilă. În procesul de stabilire a legii penale mai favorabile instanța trebuie să aibă în vedere nu numai condițiile, prevăzute în legile supuse comparației, prin care inculpatul ar putea beneficia de aplicarea unei instituții ale cărei efectele imediate ar conduce la o situație mai blândă, ci și efectele definitive ale aplicării instituției respective. Toate aceste aspecte sunt analizate pentru a identifica legea penală mai favorabilă în mod global, astfel cum s-a statuat prin Decizia Curții Constituționale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014. Cu privire la efectele măsurii suspendării executării pedepsei aplicate în baza Codului penal din 1969 s-a precizat că în Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal s-au prevăzut dispoziții cu privire la aplicarea în timp a legii penale, dar aceste dispoziții au ca ipoteză existența deja a unei hotărâri de condamnare cu suspendarea condiționată ce a fost pronunțată până la intrarea în vigoare a Codului penal actual. Astfel, în art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal se arată că măsura suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate în baza Codului penal din 1969 se menține și după intrarea în vigoare a Codului penal (Codului penal actual), iar conform art. 15 alin. (2) din aceeași lege, regimul suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1) , inclusiv sub aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut în Codul penal din 1969. S-a susținut că aceste dispoziții nu pot fi aplicate în cauza din care rezultă problema de drept ce se cere a fi rezolvată, deoarece în speță măsura de suspendare condiționată a executării pedepsei a fost dispusă după intrarea în vigoare a Codului penal actual și nu este o măsură ale cărei efecte să fie menținute și după intrarea în vigoare a noului Cod penal (ipoteza avută în vedere de art. 15 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal). Astfel, s-a arătat că măsura suspendării condiționate a executării pedepsei a fost dispusă potrivit Codului penal din 1969 care a fost identificat ca fiind legea penală mai favorabilă în cazul concret, apreciere globală atât în ceea ce privește individualizarea aplicării pedepsei, cât și măsura de individualizare a executării prin suspendarea condiționată a executării pedepsei. Aplicarea măsurii suspendării condiționate a executării pedepsei a fost dispusă tot pentru o situație tranzitorie ca efect al identificării legii vechi (Codul penal din 1969) ca fiind mai favorabilă. Așadar, efectele instituției juridice, astfel cum sunt acestea prevăzute în legea considerată ca fiind mai favorabilă (lege determinată în condițiile art. 5 din Codul penal), nu se pot produce decât în condițiile acelei legi. În speță, odată ce a fost determinată ca fiind mai favorabilă legea în vigoare la data comiterii faptei (Codul penal din 1969), cadrul în care se vor produce efectele ulterioare provizorii ori definitive ale măsurii a fost stabilit și nu s-ar mai putea modifica ulterior prin aplicarea dispozițiilor unei alte legi care a fost supusă comparației pentru determinarea legii mai favorabile, dar care nu a fost aleasă ca fiind mai favorabilă. Revocarea măsurii suspendării condiționate a executării pedepsei este ulterioară dispunerii acesteia și reprezintă o consecință a comportamentului necorespunzător al condamnatului în raport cu prevederile legii aplicabile lui (lege care a fost aleasă ca mai favorabilă). Odată ce în raport cu infracțiunea comisă și cu măsura de individualizare a pedepsei a fost determinată, în mod global, ca fiind mai favorabilă legea veche nu ar mai fi posibil ca ulterior, în cazul comiterii din nou a unei infracțiuni, pe durata termenului de încercare, să fie aplicabilă legea nouă deoarece ar prevedea condiții mai favorabile în ceea ce privește incidența revocării măsurii suspendării sau efectele acesteia. Dacă s-ar proceda astfel, s-a susținut că s-ar ajunge ca în raport cu măsura suspendării executării pedepsei să se aplice atât legea veche, cât și legea nouă, deși este vorba despre aceeași instituție - suspendarea condiționată a executării pedepsei. Aplicarea legii în acest mod ar reprezenta o combinație de dispoziții mai favorabile care nu poate fi admisă. Dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal nu pot servi drept temei pentru aplicarea tratamentului penal de la recidivă ori pluralitate intermediară, chiar dacă infracțiunile ce compun pluralitatea se găsesc în ipoteza textului respectiv. Până a vedea ce reguli se vor aplica pluralității de infracțiuni este necesar ca mai întâi pedeapsa a cărei executare a fost suspendată să devină executabilă (în speță ca efect al revocării). Revocarea măsurii suspendării executării pedepsei se va face în condițiile legii aplicabile în cauză. În acest caz efectul revocării va fi cel prevăzut în dispozițiile din legea aplicabilă [în cauză art. 83 alin. (1) din Codul penal din 1969] și care au caracter special în raport cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal. În acord cu dispozițiile art. 83 alin. (1) din Codul penal din 1969, atât pedeapsa a cărei suspendare a fost revocată, cât și pedeapsa pentru noua infracțiune se vor executa fără a fi contopite. În concluzie, s-a susținut că, și în cazul în care suspendarea condiționată a executării pedepsei, pentru o infracțiune săvârșită anterior intrării în vigoare a Codului penal actual, a fost dispusă printr-o hotărâre pronunțată după intrarea în vigoare a Codului penal actual, ca efect al aplicării legii penale mai favorabile, regimul acesteia, inclusiv sub aspectul revocării, este cel prevăzut de Codul penal din 1969. ...