Decizia ÎCCJ nr. 19/2019 (HP)Punctul V

V. Opinia specialiștilor consultați În conformitate cu dispozițiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiștilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Universitatea de Vest din Timișoara, Facultatea de Drept - Centrul de cercetări în științe penale a apreciat că, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, toate cele trei condiții prevăzute de acest text de lege sunt îndeplinite. Cu toate acestea, s-a arătat că, prin sesizarea simultană atât a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală și art. 6 din Codul de procedură penală, în raport cu dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, s-a creat un paralelism de proceduri, ce se impune a fi tranșat în favoarea instanței de contencios constituțional, soluție de natură să determine prematuritatea demersului inițiat în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, care se impune să aștepte decizia instanței constituționale. S-a considerat că, în caz contrar, dacă Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță asupra sesizării, ar exista riscul ca decizia instanței supreme să fie invalidată de Curtea Constituțională și oricum să se procedeze la interpretarea unui text legal, ce ulterior poate fi declarat neconform cu legea fundamentală și, pentru acest motiv, aneantizat ca aplicare. De asemenea, dacă Înalta Curte de Casație și Justiție se pronunță după declararea neconstituționalității textului în discuție, se ajunge la situația ca instanța supremă să stabilească efectele unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională, ipoteză deja tranșată anterior. În egală măsură s-a apreciat că a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea clarificării unei dispoziții constatate, în parte, neconstituționale, pe motivul inexistenței unei modificări legislative corespunzătoare în termenul de 45 de zile, înseamnă a ignora limitele prerogativelor instanței supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Constituție. În exercitarea competenței sale constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție poate asigura doar interpretarea și aplicarea unitară a unei norme juridice de către instanțele judecătorești, nicidecum modificarea sau completarea acelei norme juridice, cele din urmă constituind atribute exclusive ale legiuitorului - primar ori delegat. Așadar, o eventuală omisiune a legiuitorului de a reglementa anumite situații juridice nu poate fi suplinită prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri conform art. 475 din Codul de procedură penală. În consecință, s-a apreciat, în speță, incidența unei ipoteze (prematuritatea), care are efectul asimilat al unei inadmisibilități generate de o supralicitare procedurală a instituției sesizării. Pe fondul sesizării, s-a considerat că nu se impune extinderea sferei juridice a autorității de lucru judecat, prin includerea ipotezei în care judecătorul de cameră preliminară se pronunță în procedura de confirmare a ordonanței de redeschidere a urmăririi penale, reglementată de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pe calea interpretării judiciare autentice nu se poate ajunge la includerea în categoria hotărârilor penale definitive a ordonanțelor de clasare, fie că acestea au fost sau nu supuse unui control judiciar și menținute ca atare. Actele procurorului nu tranșează litigiul penal, nu provin de la un magistrat în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și nu se pot bucura de autoritate precum hotărârile pronunțate de un judecător. În ipoteza în care se urmărește redeschiderea urmăririi penale în cazul unei infracțiuni pentru care anterior s-a dispus clasarea, calea procedurală este cea prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul de caz sau procurorul ierarhic superior infirmă ordonanța de clasare. Reglementarea procedurală impune un control automat al ordonanței de infirmare de competența judecătorului de cameră preliminară. La această soluție legislativă s-a ajuns pentru a se respecta jurisprudența Curții de la Strasbourg, prin care instanța europeană a constatat că posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă unei instanțe naționale care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul de a verifica dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la începerea anchetei nu este excesivă. În concret, conform art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară hotărăște, prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea suspectului sau, după caz, a inculpatului și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Textul este parțial reluat în art. 335 alin. (4^1) din Codul de procedură penală, conform căruia judecătorul de cameră preliminară, soluționând cererea de confirmare, verifică legalitatea și temeinicia ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate. În consecință, procedura în fața judecătorului de cameră preliminară, chiar finalizată cu o hotărâre definitivă, nu are ca obiect o judecată pe fond, ci doar o soluționare a unei cereri de confirmare. În fața judecătorului nu se desfășoară un proces, ci doar o procedură (în camera de consiliu). Judecătorul nu este sesizat cu un rechizitoriu (act complex ce verifică întrunirea condițiilor răspunderii penale - art. 327 din Codul de procedură penală), ci cu o cerere de control asupra unei ordonanțe de redeschidere a urmării penale (act cu mai puține pretenții decât un rechizitoriu). O asimilare a hotărârilor penale pronunțate de judecătorul de cameră preliminară în procedura de confirmare a redeschiderii urmăririi penale cu o hotărâre judecătorească pronunțată pe fondul litigiului penal ar fi incorectă și nerealistă. Așa cum arată însăși instanța de trimitere, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 253 din 25 aprilie 2017, a statuat că activitatea judecătorului de cameră preliminară nu privește fondul cauzei și nici nu presupune administrarea de probatorii. Cum ar putea deci opera o echivalare de statut între judecătorul de fond și cel de cameră preliminară? Diferența de statut se reflectă în autoritatea hotărârii pronunțate, astfel încât o asimilare a efectelor celor două hotărâri este evident exclusă. În plus, hotărârea penală pronunțată pe fond este asociată cu dublul grad de jurisdicție (cale de atac), apt să ranforseze autoritatea unei decizii ce tranșează raportul juridic penal de conflict. Această garanție nu există în cazul procedurii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale. Mai mult, o redeschidere a urmăririi penale nu garantează o soluție de trimitere în judecată, fiind posibil ca după reluarea cercetării să se ajungă tot la o soluție de clasare întemeiată pe un alt motiv dintre cele prevăzute de lege. În aceste condiții, nefiind îndeplinite toate condițiile pentru a opera autoritatea de lucru judecat, s-a apreciat că nu se poate interpreta în sensul că încheierea definitivă pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, să poată fi asimilată cauzei de încetare a procesului penal stipulată la art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală. ...