Decizia ÎCCJ nr. 60/2020 (HP)Punctul IV

IV. Motivele reținute de titularul sesizării, care susțin admisibilitatea procedurii 35. Instanța de sesizare a arătat că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât: a) Curtea de Apel București a fost învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv cu soluționarea unei cereri de apel împotriva unei sentințe pronunțate de către judecătorul-sindic. Potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, curtea de apel este instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic, iar hotărârile instanței de apel sunt definitive; ... b) de lămurirea chestiunii de drept privind modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 1.596 lit. a) și art. 2.327 din Codul civil, art. 5 alin. (1) pct. 15 și art. 161 pct. 5 din Legea nr. 85/2014, art. 1.593 alin. (1) și art. 1.597 din Codul civil depinde soluționarea pe fond a apelului. De menționat în acest sens este faptul că prin apelurile formulate se pune în discuție modalitatea de interpretare de către judecătorul-sindic a acestor dispoziții legale. Astfel, problema de drept care a generat formularea celor două apeluri a fost reprezentată de interpretarea dispozițiilor art. 1.596 lit. a) din Codul civil cu privire la subrogația legală, judecătorul-sindic apreciind că în noțiunea de „creditor care are un drept de preferință“ la care face referire textul de lege se include și creditorul bugetar, care, deși nu beneficiază de vreuna dintre cauzele de preferință prevăzute de art. 2.327 din Codul civil, are totuși un drept de preferință. În opinia primei instanțe, noțiunile de „drept de preferință“ la care face referire art. 1.596 lit. a) din Codul civil și cea de „cauză de preferință“, astfel cum este prevăzută de art. 5 alin. (1) pct. 15 din Legea nr. 85/2014, sunt diferite, iar în noțiunea de „drept de preferință“ se încadrează și drepturile de preferință decurgând din ordinea de prioritate la plată a creanțelor reglementată de art. 161 din Legea nr. 85/2014. Astfel, un creditor deținând o creanță bugetară a fost considerat ca fiind un creditor care are un drept de preferință, având în vedere poziția acestuia în procedura insolvenței și drepturile pe care Legea nr. 85/2014 i le conferă, inclusiv ordinea de prioritate la plată prevăzută de art. 161 pct. 5 din lege. Cu alte cuvinte, judecătorul-sindic a dat o interpretare mai largă noțiunii de „drept de preferință“ prevăzute de art. 1.596 lit. a) din Codul civil decât cea oferită de art. 5 alin. (1) pct. 15 din Legea nr. 85/2014 (sau de art. 2.327 din Codul civil), pe când administratorul judiciar a învederat prin apelul formulat că dreptul de preferință se referă exclusiv la cele avute în vedere de art. 2.327 din Codul civil, respectiv privilegiile, ipotecile și gajul. În ceea ce privește cea de-a doua chestiune de drept, astfel cum a fost redată în cuprinsul celei de-a doua întrebări adresate Înaltei Curți de Casație și Justiție, se reține că aceasta privește efectele subrogației, mai precis dacă aceasta privește inclusiv dobândirea de către un creditor privat a ordinii de prioritate la plată de care beneficiază creditorul bugetar potrivit art. 161 pct. 5 din Legea nr. 85/2014. Și această chestiune de drept are legătură cu soluționarea pe fond a celor două apeluri, judecătorul-sindic considerând că, deși operează subrogarea în drepturile creditorului plătit (în speță, creditor bugetar), creditorul chirografar nu devine și titular al unei creanțe bugetare. S-a apreciat astfel că, independent de operarea subrogației, titular al unei creanțe bugetare nu poate fi decât una dintre persoanele menționate la art. 17 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. În lipsa unei prevederi exprese și având în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) pct. 14 din Legea nr. 85/2014, art. 1 pct. 7 și art. 1 pct. 14 din Legea nr. 207/2015, ce definesc creanța bugetară, un creditor privat nu poate dobândi o creanță bugetară și să devină astfel creditor bugetar, cu toate drepturile ce derivă din această calitate. În schimb, prin apelul formulat, A a arătat că singura limitare în ceea ce privește efectele subrogației, conform art. 1.593 din Codul civil, este faptul că nu se pot dobândi mai multe drepturi decât cele pe care le avea creditorul în drepturile căruia s-a subrogat cel care a efectuat plata. Prin urmare, s-a apreciat că nu se modifică natura juridică a creanței (ca fiind cea bugetară), ci doar titularul acesteia, încât cel ce plătește în locul debitorului o creanță bugetară dobândește de asemenea o creanță având aceeași natură juridică. De subliniat este faptul că cea de-a doua chestiune de drept ce se impune a fi lămurită îndeplinește condiția menționată anterior independent de răspunsul la prima întrebare, întrucât prima întrebare vizează interpretarea art. 1.596 lit. a) din Codul civil privind subrogația legală, însă prin apelul formulat contestatoarea a făcut referire în subsidiar inclusiv la faptul că ar fi intervenit o subrogație convențională (susținând în acest sens că subrogația a avut loc cu consimțământul creditorului bugetar). Având în vedere că efectele subrogației sunt aceleași, indiferent de faptul că aceasta este legală sau convențională, s-a apreciat că se impune, în vederea dezlegării apelurilor, și lămurirea celei de-a doua chestiuni de drept independent de modalitatea de interpretare a dispozițiilor legale redate în cuprinsul primei întrebări. În schimb, în ceea ce privește cea de-a doua întrebare formulată de către F, s-a constatat că aceasta nu are legătură cu soluționarea pe fond a celor două apeluri, nefiind astfel îndeplinită condiția de admisibilitate menționată anterior. În acest sens se reține că, deși inițial s-a solicitat prin contestațiile formulate înscrierea creditorului B în categoria creanțelor salariale ca urmare a subrogației, la termenul de judecată din 14 mai 2019 din fața primei instanțe, A a învederat că nu mai înțelege să susțină contestația și în ceea ce privește subrogarea în drepturile creditorului salarial, iar prin apelul formulat nu a fost prezentată nicio critică care să vizeze o eventuală subrogare în drepturile creditorului salarial; ... c) chestiunea de drept identificată prezintă caracter de noutate. Interpretarea acestor dispoziții legale a fost realizată în mod diferit de către judecătorul-sindic, pe de o parte, și de către apelanții din cauză, pe de altă parte, ambele părți solicitând sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării chestiunilor de drept; în plus, interpretarea dată de către judecătorul-sindic textelor de lege este diferită de punctul de vedere al instanței de apel. În plus, se remarcă faptul că nu există o jurisprudență sau doctrină constantă în susținerea unui anumit punct de vedere, iar dispozițiile legale menționate permit interpretări diferite, ceea ce generează necesitatea dezlegării acestora în mod unitar prin intermediul mecanismului pus la dispoziție de art. 519 din Codul de procedură civilă. De subliniat, în acest sens, este că art. 1.596 lit. a) din Codul civil ce reglementează un caz particular de subrogație legală face referire la noțiunea de „drept de preferință“, pe când celelalte dispoziții ale Codului civil (precum cea prevăzută de art. 2.327 din Codul civil) utilizează noțiunea de „cauză de preferință“, iar, pe de altă parte, textele de lege trebuie interpretate prin coroborare cu cele speciale prevăzute de Legea nr. 85/2014. De asemenea, în ceea ce privește efectele subrogației, dispozițiile art. 1.593 și 1.597 din Codul civil nu sunt lămuritoare într-o ipoteză precum cea din prezenta cauză, în care un creditor privat solicită să se constate că a operat subrogarea în drepturile creditorului bugetar, și se impune astfel a se lămuri dacă în urma unei astfel de subrogații creanța își păstrează sau nu aceeași natură juridică. Față de aceste considerente s-a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, scopul dispozițiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă fiind acela de a institui un mijloc eficient pentru asigurarea interpretării uniforme a normelor juridice și pentru a preveni posibilitatea apariției unei practici neunitare. În ceea ce privește modalitatea de formulare a întrebărilor adresate instanței supreme, instanța de sesizare a considerat că se impune reformularea acestora, apreciind, pe de o parte, că se impune a fi menționate și celelalte texte de lege decât cele la care a făcut referire A, precum și, pe de altă parte, că întrebarea trebuie să privească exclusiv dezlegarea unei chestiuni de drept cu relevanță în soluționarea celor două căi de atac; ... d) din verificările efectuate s-a constatat că asupra acestei chestiuni de drept instanța supremă nu a statuat în mod direct prin pronunțarea unei hotărâri prealabile și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. ... ... ...