Decizia ÎCCJ nr. 1/2020 (HP)Punctul IV

IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării 17. Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: ... 18. Curtea de Apel București a fost învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv cu soluționarea unei cereri de apel împotriva unei sentințe pronunțate de judecătorul-sindic. Potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, curtea de apel este instanța de apel pentru hotărârile pronunțate de judecătorul-sindic, iar hotărârile instanței de apel sunt definitive. ... 19. De lămurirea chestiunii de drept depinde soluționarea pe fond a apelului. Întrucât prin apelul formulat a fost criticată soluția pronunțată de instanța de fond prin raportare la dispozițiile legale supuse interpretării, Curtea a apreciat ca fiind necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmărindu-se, în esență, a se dezlega în ce măsură existența unei măsuri asigurătorii dispuse în cadrul unui proces penal, anterior deschiderii procedurii insolvenței, este de natură a suspenda procedura de valorificare a bunurilor unei persoane juridice aflate în procedura falimentului, prevăzută de Legea nr. 85/2014. Modalitatea în care a fost formulată de către apelanta-contestatoare solicitarea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost parțial cenzurată de către instanța de apel, prin încheierea de sesizare, avându-se în vedere tocmai necesitatea îndeplinirii cerinței de admisibilitate anterior menționate. În acest sens, Curtea a reținut că nu are legătură cu soluționarea pe fond a litigiului interpretarea art. 91 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care reglementează modalitatea în care se dispune radierea din cartea funciară a sarcinilor și interdicțiilor prevăzute de alin. (1) , din moment ce în apel nu au fost invocate aceste dispoziții legale, pe care de altfel nici judecătorul-sindic nu le-a avut în vedere la soluționarea cauzei. De asemenea nu au legătură cu soluționarea litigiului nici prevederile art. 249 alin. (8) din Codul de procedură penală, ce prevăd că nu pot fi sechestrate bunuri care aparțin unei autorități sau instituții publice ori altor persoane de drept public și nici bunurile exceptate de lege, din moment ce cauza pendinte nu are ca obiect contestarea propriu-zisă a sechestrului penal dispus sub aspectul obiectului său, ci consecințele pe care o astfel de măsură le poate produce asupra bunurilor unei persoane supuse procedurii falimentului. Curtea a reținut, de asemenea, că sesizarea nu poate privi nici lămurirea efectelor pe care le poate produce o măsură asigurătorie înființată în cadrul unui proces penal ulterior deschiderii procedurii insolvenței, întrucât în cauza de față măsurile asigurătorii au fost dispuse prin acte procesual penale întocmite anterior deschiderii procedurii insolvenței. În ceea ce privește efectele înscrierilor operate după data deschiderii procedurii, Legea nr. 85/2014 cuprinde dispoziții diferite, sens în care sunt avute în vedere dispozițiile art. 88, a căror interpretare nu face obiectul cererii de sesizare a instanței supreme. ... 20. Chestiunea de drept identificată prezintă caracter de noutate, avându-și izvorul în prevederile art. 91 alin. (1) , art. 102 alin. (8) și art. 154-158 din Legea nr. 85/2014 raportate la dispozițiile art. 249 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală (respectiv art. 163 alin. 1 și 2 din Codul de procedură penală de la 1968)]. Deși Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat Decizia nr. 2/2018, instanțele de judecată au reținut că această decizie nu își găsește aplicabilitatea în procedura insolvenței/ falimentului, o procedură specială în care nu sunt incidente dispozițiile de drept comun. Potrivit art. 342 din Legea nr. 85/2014, dispozițiile legii insolvenței se completează cu cele ale Codului civil și ale Codului de procedură civilă numai în măsura în care nu contravin prevederilor speciale ale Legii nr. 85/2014. Dispozițiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează regimul bunurilor înstrăinate în procedura insolvenței de către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar și prevăd că aceste bunuri sunt dobândite libere de orice sarcini, făcând excepție de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în cadrul procesului penal în vederea confiscării speciale și/sau confiscării extinse. Curtea a reținut că interpretarea acestor dispoziții legale, precum și ale art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014 a fost și este în continuare realizată în mod diferit de instanțele de judecată, fapt dovedit și de jurisprudența depusă la dosar de apelanta-contestatoare, anexată solicitării sale de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție. După cum se poate remarca din cuprinsul acestor hotărâri judecătorești, unele instanțe au apreciat că existența măsurilor asigurătorii penale împiedică valorificarea în cadrul procedurii insolvenței a bunurilor afectate de astfel de măsuri, în condițiile în care dosarul penal nu este soluționat definitiv, iar măsura nu a fost contestată, în raport cu dispozițiile Codului de procedură penală (în acest sens, Sentința civilă nr. 6.186 din 31 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a civilă). În schimb, prin Încheierea din 24 septembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VII-a civilă, în Dosarul nr. 38.496/3/2014*, instanța a apreciat că pot fi valorificate bunurile asupra cărora a fost înființat sechestrul asigurător, față de dispozițiile art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014. În cuprinsul acestei încheieri s-a reținut însă că dispozițiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 instituie o excepție în privința măsurilor asigurătorii dispuse în vederea confiscării, întrucât se pune în discuție însuși dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului. Posibilitatea înstrăinării bunurilor asupra cărora au fost instituie măsuri asigurătorii în cadrul unui proces penal de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar în cadrul procedurii insolvenței a făcut obiectul mai multor întâlniri de practică neunitară ale președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel (în acest sens, minuta întâlnirii din 15-16 mai 2017, disponibilă pe site-ul inm-lex.ro). În cadrul acestor dezbateri s-au purtat discuții cu privire la întinderea excepției prevăzute de art. 91 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2014, majoritatea participanților manifestându-și dezacordul față de posibilitatea înstrăinării acestor bunuri, având în vedere scopul măsurii, acela de confiscare a unor produse infracționale, faptul că înstrăinarea unor astfel de bunuri ar reprezenta o sustragere de sub sechestru în sensul art. 261 din Codul penal, precum și faptul că rațiunea introducerii textului menționat a fost acela de a exclude în mod expres măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării de la regula prevăzută la art. 91 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 85/2014. Având în vedere că problema de drept a primit interpretări diferite, faptul că unele instanțe de judecată au considerat că Decizia nr. 2/2018 nu cuprinde nicio referire la procedura insolvenței, precum și faptul că Legea nr. 85/2014 cuprinde, într-adevăr, reglementări distincte față de dispozițiile de drept comun, Curtea a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, scopul dispozițiilor art. 519-521 din Codul de procedură civilă fiind acela de a institui un mijloc eficient pentru asigurarea interpretării uniforme a normelor juridice și pentru a preveni posibilitatea apariției unei practici neunitare. ... 21. Din verificările efectuate s-a constatat că asupra acestei chestiuni de drept instanța supremă nu a statuat în mod direct, prin pronunțarea unei hotărâri prealabile, și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. ... ...