Decizia ÎCCJ nr. 16/2020 (HP)Punctul IX

IX. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 797/C/1.012/III-5/2020 din 5 mai 2020, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar penal a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept supusă interpretării. Opinia exprimată în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei, ca urmare a analizei de admisibilitate a sesizării efectuate în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, este aceea că nu este respectată condiția referitoare la momentul până la care se poate apela la mecanismul întrebării prealabile, nefiind, totodată, îndeplinită nici condiția de a exista o problemă de drept care trebuie lămurită. În susținerea acestei opinii, cu privire la cerința de admisibilitate ca problema de drept a cărei interpretare se solicită să se ivească în cursul judecății, prioritar s-a arătat că este de interes lămurirea sensului sintagmei „în cursul judecății“ din cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, deoarece recurgerea la această procedură își vădește utilitatea doar dacă cursul judecății este întrerupt cel târziu în etapa dezbaterilor. Această ipoteză este demonstrată de dispozițiile art. 476 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură penală, potrivit cărora, în cazul în care nu s-a dispus suspendarea odată cu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte de pronunțarea unei hotărâri prealabile, „instanța suspendă dezbaterile până la pronunțarea deciziei prevăzute la art. 477 alin. (1) din Codul de procedură penală“. Necesitatea suspendării dezbaterilor derivă din însuși scopul mecanismului hotărârii prealabile, adică existența unei chestiuni de drept care condiționează soluționarea pe fond a cauzei și a cărei lămurire necesită intervenția instanței supreme, astfel că dezbaterile nu se pot încheia în absența pronunțării unei decizii de către Înalta Curte de Casație și Justiție. În cauză, la termenul de judecată din 19 martie 2020, „Curtea, după deliberare, apreciind că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea acestei chestiuni de drept, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, dispune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, având în vedere starea de arest preventiv a inculpatului, apreciază că nu se impune suspendarea judecării cauzei la acest moment, aceasta fiind facultativă în cazul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea chestiunilor de drept. Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea apelului formulat în cauză“ (a se vedea fila 2 din încheierea de sesizare). În consecință, apărătorul din oficiu al inculpatului și procurorul au pus concluzii pe fondul apelului. Rezultă din aceasta nu doar că cercetarea judecătorească a fost apreciată ca finalizată, dar și că dezbaterile asupra fondului apelului s-au încheiat, cauza trecând într-o nouă etapă, cea a deliberării. De altminteri, caracterul generator de confuzie al dispozițiilor instanței de trimitere se menține și în finalul considerentelor, când Curtea, „apreciind că sunt întrunite condițiile de admisibilitate, (...) va sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile și dezlegarea chestiunii de drept arătate. Având nevoie de timp pentru a delibera pe fondul apelului, în baza art. 391 din Codul de procedură penală (...) stabilește termen pentru pronunțare asupra apelului la 8 aprilie 2020“ (a se vedea fila 10 din încheierea de sesizare). Constatând, abia cu prilejul deliberării, nelegalitatea celor dispuse, prin Încheierea din 8 aprilie 2020, termen stabilit pentru pronunțare asupra apelului, conform propriilor sale dispoziții de la termenul anterior, instanța de trimitere „repune cauza pe rol pentru discutarea suspendării dezbaterilor conform art. 476 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură penală“. Or, este vădită trimiterea formală la dispozițiile art. 476 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură penală, câtă vreme, odată încheiate dezbaterile, suspendarea acestora devenise lipsită de obiect. Pentru motivele invocate, după orice regulă de interpretare (gramaticală, teleologică sau sistematică) s-ar analiza mecanismul hotărârii prealabile, rezultă că sesizarea instanței supreme este limitată în timp de momentul dezbaterilor. S-a apreciat că astfel se impune înțeles sensul sintagmei „în cursul judecății“ din cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală, câtă vreme nu doar hotărârea instanței este condiționată de soluția instanței supreme, ci și concluziile părților și ale procurorului depind de aceasta. Câtă vreme acest moment a fost depășit, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate referitoare la momentul până la care se poate apela la mecanismul întrebării prealabile. Sub aspectul cerinței de a exista o problemă de drept care trebuie deslușită, s-a arătat că pentru a putea forma obiect al dezlegării, originea dilemei instanței de trimitere trebuie să se afle într-o dispoziție de drept penal ori procesual penal susceptibilă de varii interpretări, să derive dintr-o normă echivocă ori lacunară. Dacă însă voința legiuitorului rezultă cu claritate neinterpretabilă, înțelegerea motivației existenței normei legale ori achiesarea instanței de trimitere la obiectivul urmărit de legiuitor nu pot justifica recurgerea la mecanismul întrebării prealabile. Or, potrivit art. 41 alin. (1) din Codul penal, există recidivă, printre altele, când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Cât privește modul în care acest termen se calculează în cazul condamnărilor succesive, dispozițiile art. 167 alin. (5) din Codul penal sunt deplin lămuritoare, textul legal prevăzând că termenul de reabilitare se calculează în raport cu pedeapsa cea mai grea și curge de la data executării ultimei pedepse. În acest mod, legiuitorul a consacrat cele stabilite de doctrină și jurisprudență sub imperiul Codului penal anterior, din care lipseau dispozițiile echivalente, și a dat eficiență normativă Deciziei nr. 3 din 19 ianuarie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite în Dosarul nr. 31/2008, prin care se statuase în sensul că „termenul de reabilitare judecătorească se socotește în raport de pedeapsa cea mai grea ce intră în componența pedepsei rezultante ca urmare a cumulului juridic sau aritmetic“. Decizia punea astfel capăt controversei jurisprudențiale generate de modul de stabilire a pedepsei care determină calculul termenului de reabilitare judecătorească în cazul pedepselor rezultante prin cumul aritmetic, ca urmare a revocării suspendării condiționate, sau prin cumul juridic, în cazul concursului de infracțiuni. Ipotezele avute în vedere de instanța supremă au vizat așadar doar situațiile când primul termen al recidivei îl constituia un concurs de infracțiuni sau o infracțiune comisă în termenul de încercare al unei suspendări condiționate dispuse anterior. S-a apreciat necesară această subliniere pentru că în ambele ipoteze primul termen al recidivei era reprezentat de o pedeapsă rezultantă, stabilită prin însăși hotărârea de condamnare. Deși nu aceleași argumente sunt aplicabile în cazul condamnărilor succesive la pedepse care nu se cumulează nici juridic, nici aritmetic, cum este cazul recidivei postexecutorii, soluția este identică și în cazul acestora. În această din urmă ipoteză, ceea ce se va verifica este doar dacă a doua infracțiune este săvârșită înainte de împlinirea termenului de reabilitare pentru prima, deoarece împlinirea termenului de reabilitare este condiționată de necomiterea în respectivul interval de timp a unei noi infracțiuni indiferent dacă aceasta ar atrage sau nu starea de recidivă (prin cuantum, formă de vinovăție etc). În cazul unui răspuns afirmativ, pentru o a treia infracțiune săvârșită după data la care s-ar fi împlinit termenul de reabilitare pentru prima (dacă a doua nu ar fi fost comisă), se va reține starea de recidivă postexecutorie, pentru simplul motiv că prin comiterea celei de-a doua infracțiuni termenul de reabilitare al primei condamnări se întrerupe. Pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune, prin regimul sancționator mai sever aplicat recidivistului, va reflecta astfel, firesc, starea de recidivă în care infractorul s-a aflat, nefiind decât consecința perseverenței sale infracționale. S-a concluzionat în sensul că nu poate fi primită teza instanței de trimitere pentru care este indiferent în stabilirea regimului sancționator al celei de-a treia infracțiuni dacă inculpatul a comis sau nu o a doua infracțiune înainte ca termenul de reabilitare al primei condamnări să se fi împlinit. Pentru argumentele ce precedă s-a apreciat că simpla lectură a celor două articole este lămuritoare, neimpunându-se intervenția instanței supreme prin mecanismul întrebării prealabile. ...