Decizia CCR nr. 498/2025Punctul 10

10. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispozițiile art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Curtea reține că, deși a fost sesizată de către instanța judecătorească (prin dispozitivul încheierii de sesizare) cu excepția de neconstituționalitate numai a dispozițiilor art. 39 alin. (16) din Legea nr. 254/2013, se va pronunța și cu privire la dispozițiile art. 56 alin. (9) , cu referire la sintagma „pot formula contestație la judecătoria“, din Legea nr. 254/2013, chiar dacă instanța, dintr-o posibilă eroare materială, nu a sesizat instanța constituțională, prin dispozitiv, cu soluționarea acesteia, cu toate că în considerente a reținut motivele de neconstituționalitate formulate de către autor, prin notele scrise, cu privire la aceste din urmă dispoziții de lege și, totodată, a stabilit legătura acestora cu soluționarea cauzei în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate. În consecință, în cazul în care Curtea nu s-ar pronunța și asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (9) , cu referire la sintagma „pot formula contestație la judecătoria“, din Legea nr. 254/2013, omisiunea sar răsfrânge în mod inadmisibil asupra dreptului autorului excepției ca aceasta să fie examinată și nu ar duce decât la o întârziere nejustificată în soluționarea cauzei, întrucât partea ar putea din nou să ridice excepția, iar instanța judecătorească va trebui să repete sesizarea Curții, prin încheiere. Așa încât, având în vedere cele reținute anterior, precum și cadrul procesual în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate (contestație împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate prin care a fost respinsă plângerea referitoare la exercitarea unor drepturi ale persoanelor condamnate), pe de o parte; faptul că dispozițiile art. 39 din Legea nr. 254/2013 constituie sediul materiei pentru procedura de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate, în timp ce soluția legislativă cuprinsă în art. 56 din același act normativ privește exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, aceste din urmă prevederi având legătură cu soluționarea cauzei, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, pe de altă parte; totodată, observând că art. 56 din Legea nr. 254/2013 este complementar art. 39 alin. (14) -(19) din același act normativ, în condițiile în care alin. (12) al art. 56 din Legea nr. 254/2013 constituie o normă de trimitere cât privește procedura de soluționare a contestației; și ținând cont de criticile autorului excepției de neconstituționalitate, Curtea reține că obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 39 alin. (16) și ale art. 56 alin. (9) , cu referire la sintagma „pot formula contestație la judecătoria“, din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul conținut: – Art. 39 alin. (16) : „(16) Persoana condamnată este adusă la judecată doar la solicitarea instanței, în acest caz fiind audiată.“; ... – Art. 56 alin. (9) : „(9) Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată și administrația penitenciarului pot formula contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii.“ ... ...