Decizia ÎCCJ nr. 11/2020 (RIL)Punctul IV

IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudențiale divergente 18. Titularul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a semnalat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar asupra chestiunii relative la „dreptul reclamanților (judecători și asistenți judiciari) de a beneficia de indemnizații de încadrare brute lunare calculate în raport de coeficienții de multiplicare 19,00-23,00 prevăzuți de art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T“. ... 19. Astfel, fiind învestite cu soluționarea acțiunilor având ca obiect emiterea unor noi ordine de salarizare, recalcularea indemnizațiilor de încadrare și acordarea - începând cu 9 aprilie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015), precum și în continuare (inclusiv după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017) - a diferențelor de drepturi salariale față de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., în prima orientare jurisprudențială, constatând că în cadrul familiei ocupaționale „Justiție“ existau la 9 aprilie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) judecători în funcție care au obținut în temeiul unor hotărâri judecătorești dreptul de a pune în executare obligații salariale identice celor pretinse de reclamanți, prevăzute în titluri executorii emise în anii 2007-2008, unele instanțe au admis acțiunile formulate. Pentru a pronunța aceste hotărâri, s-a reținut că: „încă de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, intenția legiuitorului a fost să recunoască și să prezerve drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești [art. 3 lit. c) ]“, „ordonatorii principali de credite erau ținuți să aplice dispozițiile legale în materia salarizării astfel încât să nu încalce drepturile recunoscute anterior și să asigure o salarizare unitară pentru întreg personalul, în sensul în care la muncă egală trebuie acordată o indemnizație egală“, „dispozițiile de principiu din Legea-cadru nr. 330/2009 au fost preluate în Legea-cadru nr. 284/2010, dar și în actele normative de salarizare anuală adoptate în aplicarea acesteia (Legea nr. 285/2010, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014)“, iar „aceste dispoziții impuneau ordonatorilor de credite respectarea hotărârilor judecătorești anterior pronunțate în materie și aplicarea unitară a elementelor esențiale de calcul al drepturilor salariale (inclusiv în privința coeficientului de multiplicare), tocmai în scopul implementării unui sistem unitar de salarizare“ și, nu în ultimul rând, „ordonatorul de credite nu poate invoca tocmai propria culpă în nepunerea în executare a hotărârilor prin care era obligat implicit la reîncadrare, camuflând-o în susținerea că, nefiind puse în plată, acele drepturi salariale nu pot fi luate în considerare pentru egalizare/recunoaștere drepturi salariale“. De asemenea, reținând că hotărârile invocate de reclamanți „nu au fost pronunțate în baza unor situații de fapt particulare, ci au interpretat și norme de lege cu aplicabilitate generală pentru personalul din această familie ocupațională (coeficientul de multiplicare fiind un element al salarizării de bază și comun personalului din «Justiție»)“, aceste instanțe au dat relevanță Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, apreciind că, deși nu au vizat în mod expres drepturile salariale pretinse de reclamanți, considerentele acestei decizii „pun în discuție efectele juridice ale unor hotărâri pronunțate în materia salarizării personalului din aceeași familie ocupațională și posibilitatea luării în considerare numai a drepturilor salariale prevăzute în actele normative, cu ignorarea celor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești“. Ținând seama și de considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 36/2018, instanțele au concluzionat că în măsura în care în cadrul familiei ocupaționale „Justiție“ existau la 9 aprilie 2015 magistrați judecători care, deținând aceeași funcție cu a reclamanților și îndeplinind aceleași condiții de vechime, beneficiau de o indemnizație de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,00, aceasta trebuie avută în vedere la determinarea nivelului maxim aflat în plată, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, iar indemnizația de încadrare a reclamanților urmează a fi stabilită la același nivel, conform prevederilor art. 1 alin. (5^1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și ale art. 3^1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015. S-a mai reținut că atât doctrina, cât și jurisprudența au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (indiferent de funcție), care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific. Deci există discriminare în sensul art. 2 alin. (1) -(3) , art. 6 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, întrucât a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin unei anumite categorii socioprofesionale și sub pretextul locului de muncă (specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii. ... 20. În a doua orientare jurisprudențială, alte instanțe au respins acțiunile formulate de către judecători și asistenții judiciari, arătând că cererile reclamanților vizează extinderea domeniului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 referitoare la salarizarea procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., „potrivit Ordonanței, salarizarea procurorilor din D.N.A. și D.I.I.C.O.T. a avut drept criterii domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a infracțiunilor de corupție, respectiv de criminalitate organizată) și nivelul parchetului la care funcționează“, „în jurisprudența Curții Constituționale s-a statuat că diferențierea indemnizațiilor și a salariilor de bază pentru demnitari și alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea liberă a legiuitorului, ținând seama de importanța și complexitatea diferitelor funcții“ și, de asemenea, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 au fost abrogate prin Legea-cadru nr. 330/2009, iar odată cu abrogarea lor, a încetat și situația de eventuală discriminare de vreme ce, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009, „începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege“. S-a mai reținut că prin sentințele pe care reclamanții le invocă au fost acordate, cu titlu de despăgubiri, diferențe de drepturi salariale față de indemnizațiile procurorilor D.N.A./D.I.I.C.O.T. [rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006], că despăgubirile respective „au fost achitate anterior anului 2010, nu au fost incluse în indemnizațiile de încadrare pentru a produce o majorare a acestora, iar după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 nici nu mai pot fi luate în calcul la stabilirea salariilor judecătorilor, nefiind drepturi recunoscute și ocrotite de lege în beneficiul acestei categorii profesionale“. Mai mult, întrucât de la 1 ianuarie 2010 salarizarea s-a realizat potrivit anexei nr. VI/1 la Legea-cadru nr. 330/2009 - reglementare ce a avut în vedere exclusiv indemnizațiile de încadrare lunare, respectiv salariile stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009, iar conform art. 6 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 330/2009, pentru activitatea desfășurată judecătorii și procurorii au dreptul la o indemnizație de încadrare brută lunară stabilită în raport cu nivelul instanțelor sau al parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură [prevederi similare regăsindu-se în art. 8 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv în art. 8 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017], aceste instanțe au apreciat că „dacă la stabilirea drepturilor reclamanților s-ar lua în considerare și despăgubirile acordate prin hotărârile referite de aceștia s-ar ajunge la încălcarea principiului stabilirii salariilor magistraților în raport cu nivelul instanțelor sau parchetelor“. S-a apreciat că Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 nu este incidentă în cazul pretențiilor deduse judecății, întrucât „acordarea coeficienților specifici procurorilor D.N.A./D.I.I.C.O.T. nu constituie drepturi reglementate de norme cu aplicabilitate generală așa cum era situația majorărilor de 2%, 5% și 11% de la care a plecat analiza Curții Constituționale - care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiției, fără niciun fel de circumstanțiere față de situația personală a fiecărui angajat în parte, care, ca atare, se aplicau pur și simplu la valoarea de referință sectorială, conducând la majorarea indemnizațiilor de încadrare pentru toți judecătorii“. ... ...