Decizia CCR nr. 416/2025Punctul 35

35. Cu toate acestea, Curtea a învederat următoarele: (i) în ceea ce privește art. 45 din Legea fundamentală, coroborat cu art. 135 alin. (1) și alin. (2) lit. a) și c) , în virtutea acestor prevederi constituționale, accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertății economice, statul având obligația să impună reguli de disciplină economică, să protejeze interese generale, să asigure libertatea comerțului și crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producție, precum și să asigure respectarea drepturilor și intereselor legitime ale tuturor (Decizia nr. 362 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010, Decizia nr. 162 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 19 aprilie 2011); (ii) referitor la art. 44 alin. (1) din Constituție, acesta reglementează cu privire la conținutul și limitele dreptului de proprietate, care sunt stabilite de lege, iar, potrivit art. 136 alin. (5) , proprietatea privată este inviolabilă în condițiile legii organice, astfel încât legiuitorul este competent să reglementeze cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. De asemenea, în virtutea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, în condițiile prevăzute de lege și în concordanță cu principiile generale ale dreptului internațional. Însă aceste statuări nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții. Prin urmare, instituirea unor taxe și impozite nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, legiuitorul fiind îndrituit să instituie un ansamblu de măsuri prin care să asigure protejarea intereselor financiare ale statului, de natură să dea eficiență concretă altor dispoziții din Constituție (Decizia nr. 669 din 28 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 268 din 28 martie 2024); (iii) referitor la art. 56 din Constituție, prin acest articol se consacră obligația fundamentală a fiecărui cetățean de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice, iar prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiția existenței unui „just echilibru“ între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunțată în Cauza Stere și alții împotriva României, paragraful 50), astfel că legiuitorul, dând expresie politicii fiscale și bugetare, are deplina libertate de a stabili impozite și taxe, precum și cuantumul acestora, bineînțeles, cu condiția ca acestea să fie rezonabile și echitabile și să nu diferențieze pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetățeni, cerințe pe care prevederile criticate le îndeplinesc (fiind aplicabile, deopotrivă, tuturor celor ce dețin asemenea construcții, astfel cum sunt turnurile de susținere a turbinelor eoliene), în contextul incidenței acestora în coroborare cu cele care statuează aplicarea cotelor de impozitare (Decizia nr. 569 din 31 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 16 februarie 2024, paragraful 17). ...