Decizia CCR nr. 446/2025Punctul 26

26. Cu privire la necesitatea ingerinței, Curtea a reținut că executarea silită este procedura prin mijlocirea căreia creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un alt titlu executoriu, îl constrânge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său, care nu își execută de bunăvoie obligațiile decurgând dintr-un asemenea titlu, să le aducă la îndeplinire în mod silit, constituind acea fază a procesului civil în cadrul căreia creditorul își poate realiza în mod efectiv drepturile statornicite într-un titlu executoriu, prin constrângerea patrimonială a debitorului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 710 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1014 din 16 decembrie 2016, paragraful 35). Or, în aceste condiții, dat fiind faptul că instituie o condiție de opozabilitate, iar nu una de executorialitate, reglementării criticate nu îi poate fi recunoscut un caracter necesar punerii în executare silită a unui titlu executoriu. Curtea a subliniat că legiuitorul putea adopta o reglementare alternativă care să îndeplinească cu aceeași eficiență scopul legitim urmărit și care să nu impieteze asupra celerității procedurii de executare silită, ceea ce duce la concluzia irefragabilă că textul criticat nu satisface exigențele testului ingerinței minime asupra dreptului creditorului la realizarea creanței sale (cu privire la testul ingerinței minime, a se vedea Decizia nr. 597 din 15 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 9 octombrie 2020, paragraful 25). ...