Decizia ÎCCJ nr. 2/2020 (HP)Punctul III

III. Opinia completului care a dispus sesizarea III.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul procedură penală, respectiv: învestirea cu soluționarea cauzei în ultimă instanță (soluția pronunțată în judecarea apelului este definitivă); de lămurirea modului de interpretare și aplicare a problemei de drept puse în discuție depinde soluționarea cauzei pe fond (admiterea sau respingerea apelului); chestiunea de drept supusă dezlegării nu face obiectul unui recurs în interesul legii, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție, deși a statuat prin două decizii anterioare, întemeiate pe dispozițiile art. 471 din Codul de procedură penală (cu referire la Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 15 decembrie 2008, Decizia nr. 4 din 20 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 16 mai 2017), din care doar una este susceptibilă de a fi aplicabilă în cauză (cea de interpretare a normei penale din noua codificare), fapt ce conduce la o interpretare contrară a sintagmei „săvârșirea faptei“ din conținutul normei penale prevăzute în art. 296 din Codul de procedură penală cu relevanță în calcularea termenului de introducere a plângerii prealabile, condiție prealabilă pentru exercitarea acțiunii penale în cazul infracțiunii prevăzute de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal. ... III.2. Cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Curtea de Apel Constanța - Secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie a considerat că soluția ce ar trebui adoptată, în cazul interpretării sintagmei „săvârșirea faptei“, prevăzută de dispozițiile art. 296 din Codul de procedură penală (relevantă pentru calcularea termenului de introducere a plângerii prealabile), în cazul infracțiunii prevăzute de art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, ar trebui dezlegată în sensul că în cazul infracțiunii unice continue de abandon de familie, prin „săvârșirea faptei“ se înțelege data încetării inacțiunii (data epuizării infracțiunii) și nu data consumării infracțiunii (expirarea perioadei de trei luni, pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate, prin neexecutarea obligației de plată a pensiei de întreținere stabilită de instanța judecătorească). O asemenea interpretare ar fi motivată de faptul că prin Decizia nr. 4 din 20 martie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 360 din 16 mai 2017, s-a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 378 alin. (1) lit. c) din Codul penal, infracțiunea de abandon de familie, în această variantă normativă, reprezintă o infracțiune unică continuă, calificare juridică ce rezidă în aceea că inacțiunea concretizată în neplata pensiei de întreținere se prelungește în timp, în mod natural, după data consumării, până la încetarea activității infracționale, adică la momentul epuizării. Astfel, în acord cu opinia majoritară, exprimată de doctrină și practica judiciară, s-a stabilit că infracțiunea de abandon de familie se consumă la expirarea perioadei de trei luni, pe durata căreia autorul a rămas în pasivitate, prin neexecutarea obligației de plată a pensiei de întreținere stabilită pe cale judecătorească, și se epuizează la momentul reluării plății de către debitor sau al condamnării acestuia, prin hotărâre judecătorească, dată la care se încheie ciclul infracțional și se autonomizează activitatea desfășurată până la acel moment. Pornind de la această calificare juridică s-a apreciat că, în cazul infracțiunilor continue, data săvârșirii faptei este aceea a încetării acțiunii sau inacțiunii, astfel cum s-a statuat și prin Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului fostului Tribunal Suprem și practica ulterioară constantă a instanței supreme (Jurisprudența instanței supreme în unificarea practicii judiciare 1968-2008), dată în raport cu care se produc consecințele juridice privind aplicarea legii penale în spațiu și timp, minoritate, prescripția răspunderii penale, amnistie și grațiere și orice alte consecințe care sunt condiționate de epuizarea activității infracționale, o aplicare legislativă a principiului fiind reflectată în dispozițiile art. 154 alin. (2) din Codul penal în care se arată că, în cazul infracțiunilor continue, termenul (prescripției răspunderii penale) curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, mai precis data epuizării infracțiunilor continue. S-a apreciat, totodată, că, deși prin Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 840 din 15 decembrie 2008, s-a dat o interpretare a dispozițiilor art. 284 din Codul de procedură penală de la 1968 în sensul că „termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile, în cazul infracțiunilor continue sau continuate, curge de la data la care persoana vătămată sau persoana îndreptățită a reclamat sau a știut cine este făptuitorul“, această interpretare nu produce însă efecte față de dispozițiile art. 296 din Codul de procedură penală, conform cărora plângerea prealabilă trebuie introdusă în termen de 3 luni de la data când persoana vătămată sau reprezentantul legal „a aflat despre săvârșirea faptei“ (și nu din ziua în care „a știut cine este făptuitorul“). ... ...