Decizia ÎCCJ nr. 31/2019 (RIL)Punctul IX

IX. Înalta Curte de Casație și Justiție 41. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al Ministerului Public, opiniile exprimate de specialiștii consultați, precum și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, constată următoarele: ... IX.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii 42. Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, „Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești“. ... 43. Art. 515 din Codul de procedură civilă prevede că „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii“. ... 44. Aceste texte de lege stabilesc mecanismul, scopul și condițiile de admisibilitate, determinând totodată aria restrictivă a examinării pe care o face instanța în soluționarea recursului în interesul legii. ... 45. Astfel, unicul și fundamentalul scop al recursului în interesul legii este acela de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești. Spre această finalitate conduc și dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituția României - „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale“. ... 46. Verificând regularitatea învestirii în raport cu dispozițiile art. 514 din Codul de procedură civilă, care enumeră, în categoria subiectelor de drept care pot promova recurs în interesul legii, și colegiile de conducere ale curților de apel, se constată că această condiție, referitoare la calitatea procesuală activă, este îndeplinită. ... 47. Dispozițiile art. 515 din Codul de procedură civilă impun trei condiții de admisibilitate distincte, cumulative, pentru promovarea recursului în interesul legii, după cum urmează: problema de drept vizată să facă obiectul judecății; problema de drept să fi fost soluționată în mod diferit de către instanțe, prin hotărâri judecătorești definitive; hotărârile judecătorești definitive să fie anexate sesizării de recurs în interesul legii. ... 48. Sunt îndeplinite toate aceste cerințe de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul instanțelor naționale. Sub acest aspect, tribunalele, curțile de apel și chiar Înalta Curte de Casație și Justiție, în cazuri de speță, au exprimat puncte de vedere diferite în soluționarea conflictelor negative de competență, prin hotărâri definitive, conturându-se două orientări jurisprudențiale, întemeiate pe interpretarea și aplicarea acelorași prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunțării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudență. ... 49. În concluzie, recursul în interesul legii îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 514-515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaște legitimare procesuală și având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluționată în mod diferit, prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate de mai multe instanțe judecătorești de pe teritoriul țării. ... ... IX.2. Analiza problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii 50. Problema de drept care a suscitat interpretări diferite în practica instanțelor de judecată are următoarea premisă: dacă, atunci când își verifică propria competență, instanța de judecată căreia i se declină competența poate să verifice și în ce măsură instanța care și-a declinat competența în favoarea sa a procedat la respectarea dispozițiilor referitoare la condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență. ... 51. Cu alte cuvinte, problema de drept care a generat practica judiciară neunitară la nivelul instanțelor privește împrejurarea de a ști dacă a doua instanță, sesizată în urma declinării de competență materială procesuală^1, are posibilitatea de a-și verifica propria competență nu numai prin raportare la dispozițiile legale care instituie regulile de competență, ci și prin raportare la prevederile ce reglementează regimul juridic al invocării încălcării acestor reguli. ^1 Astfel cum s-a reținut în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în cadrul competenței jurisdicționale trebuie distins între competența materială (de atribuție) și competența teritorială, iar în cadrul competenței materiale se distinge între competența materială funcțională, stabilită după felul atribuțiilor jurisdicționale ce revin fiecărei categorii de instanțe (de exemplu, judecata în primă instanță, judecata în apel, judecata în recurs), și competența materială procesuală, care se stabilește în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecății (a se vedea paragraful 16 din Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 16 octombrie 2018, paragraful 155 din Decizia nr. 18 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, și paragraful 29 din Decizia nr. 16 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 924 din 24 noiembrie 2017). ... 52. Se constată că prima orientare jurisprudențială expusă în sesizarea cu recurs în interesul legii formulată de Curtea de Apel Brașov este cea corectă, în sensul că necompetența materială procesuală poate fi invocată de judecător sau de părți doar în fața primei instanțe sesizate, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, în condițiile art. 131 din Codul de procedură civilă. ... 53. Invocarea excepției de necompetență materială procesuală de soluționare a cauzei după acest moment nu mai este posibilă, competența fiind câștigată în mod definitiv de instanța pe rolul căreia a fost înregistrată cererea. În situația în care prima instanță invocă excepția necompetenței sale după momentul procesual reglementat expres în art. 131 din Codul de procedură civilă, instanța ulterior învestită își poate declina competența în favoarea primei instanțe, cu motivarea că această instanță a devenit competentă să soluționeze cauza, ca urmare a pronunțării unei încheieri interlocutorii prin care a reținut că este competentă material. ... 54. De asemenea, chiar și în situația în care nu există o astfel de încheiere interlocutorie prin care s-a reținut competența, de altfel, obligatorie, în temeiul prevederilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, efectul neinvocării în termen a excepției de necompetență reprezintă stabilizarea competenței în favoarea instanței sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat. Aceeași soluție se impune și în cazul repartizării la secții sau completuri specializate, asimilate sub aspectul regimului competenței materiale procesuale. ... 55. Astfel, în raport cu dispozițiile art. 130 alin. (2) , art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prima instanță sesizată a devenit competentă ca urmare a încheierii interlocutorii pronunțate sub aspectul competenței, motiv pentru care excepția necompetenței materiale nu mai poate fi pusă în discuție în fața acestei instanțe. Dacă totuși se dispune, ulterior momentului procesual reglementat de art. 131 din Codul de procedură civilă, declinarea competenței către o altă instanță din considerente privitoare la competența materială procesuală, cea de a doua instanță învestită este ținută, la rândul său, a face aplicarea dispozițiilor art. 131 din Codul de procedură civilă, concluzie la care se ajunge și prin aplicarea ipotezei reglementate de art. 133 pct. 2 din Codul de procedură civilă. Dacă a doua instanță învestită (în favoarea căreia s-a declinat competența de soluționare a cauzei) nu ar avea obligația verificării propriei sale competențe, prevederile art. 133 pct. 2 din Codul de procedură civilă nu s-ar aplica în nicio situație, fiind imposibil a se naște vreodată conflictul negativ de competență. Or, o asemenea ipoteză este de plano exclusă, a doua instanță sesizată având astfel îndatorirea de a-și verifica propria competență potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă. ... 56. În argumentarea acestei soluții se vor analiza, în primul rând, regimul juridic al invocării excepției de necompetență materială procesuală, precum și repartizarea cauzelor pe secții sau completurilor specializate. ... 57. Referitor la regimul juridic al invocării excepției de necompetență, trebuie menționat că una dintre inovațiile actualului Cod de procedură civilă, prin care s-a urmărit să se dea o finalitate practică unui principiu nou al procesului civil, acela al accelerării judecății, reglementat de art. 6 alin. (1) din Codul de procedură civilă, o reprezintă stabilirea unei limite temporale pentru invocarea excepției de necompetență materială, și anume, până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, adică termenul la care părțile, legal citate, pot pune și concluzii (deci pricina nu se amână pentru un motiv care implică imposibilitatea unor dezbateri contradictorii, precum cel prevăzut de art. 222 din Codul de procedură civilă). ... 58. Procedând astfel se evită desființarea tardivă a unor hotărâri pronunțate asupra fondului cauzei, prin efectul invocării excepției de necompetență direct în căile de atac sau chiar în primă instanță, după ce se intră în cercetarea fondului procesului. Se produce, de asemenea, o responsabilizare atât a părților, cât și a instanței, impunându-se verificarea, în condiții de contradictorialitate, a competenței instanței la primul termen la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, putându-se acorda un singur termen pentru lămuriri și probe suplimentare, și aceasta, cu titlu de excepție, în condițiile art. 131 alin. (2) din Codul de procedură civilă. ... 59. Dacă s-ar accepta a doua opinie prezentată în sesizarea privind recursul în interesul legii s-ar ajunge la situația în care instanța inițial sesizată să își declare necompetența și într-un moment ulterior celui prevăzut de art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă și să se înfrângă puterea de normă imperativă a acestui articol. ... 60. Astfel, finalitatea noii dispoziții procedurale civile ar fi lipsită de esență. Desigur, instanța care judecă procesul se va declara necompetentă doar în situația în care va aprecia că o altă instanță este competentă din punct de vedere material procesual. Dacă ar fi posibilă o soluție de declinare cu încălcarea termenului stabilit de lege s-ar afecta stabilitatea raportului juridic procesual în fața instanței învestite, deoarece aceasta nu și-a îndeplinit în termenul legal obligația de a-și verifica competența și de a sesiza motivele care necesită declinarea de competență în favoarea altei instanțe. ... 61. În al doilea rând, problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii a provocat divergențe în practica instanțelor de judecată în ceea ce privește efectele invocării excepției de necompetență materială cu încălcarea termenului prevăzut de lege. ... 62. Această problematică, a momentului până la care se poate invoca o excepție de ordine publică, a fost analizată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în considerentele Deciziei nr. 28 din 21 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 16 octombrie 2015, prin care s-a reținut că: „63. Aceste prevederi legale referitoare la regimul de invocare a excepției de necompetență de ordine publică și la modalitatea sa de soluționare nu prezintă o noutate legislativă în planul dreptului procesual. ... 64. Aceleași limite procedurale referitoare la posibilitatea și momentul invocării excepției, la obligația judecătorului de a verifica din oficiu competența instanței sesizate și de a consemna în încheiere interlocutorie cele reținute referitor la competență existau și anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. ... 65. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 159^1 alin. 2 și 4 din Codul de procedură civilă din 1865, introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, necompetența materială și teritorială de ordine publică putea fi invocată de judecător sau de părți la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar judecătorul era obligat, la prima zi de înfățișare, să își verifice competența, consemnând în încheierea de ședință temeiurile reținute. ... 66. Chiar dacă nu se poate pune semnul echivalenței între primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și prima zi de înfățișare, potrivit reglementărilor succesive care guvernează regimul procesual al excepției de ordine publică, această distincție nu prezintă importanță pentru evaluarea caracterului de noutate al chestiunii de drept în discuție, de vreme ce se pot desprinde două reguli comune relevante în cauză, care transcend în succesiunea codurilor: că necompetența de ordine publică se poate invoca numai până la un anumit moment procesual și că excepția necompetenței se poate invoca numai în fața primei instanțe.“ ... 63. Asupra acestei chestiuni este justă și opinia exprimată în doctrină potrivit căreia, în ceea ce privește necompetența de ordine publică, premisa raționamentului corect este că, dacă necompetența nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate - ori, în condițiile art. 131 alin. (2) din Codul procedură civilă, la termenul acordat în mod excepțional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenței - aceasta se acoperă definitiv și nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului. ... 64. Așadar, efectul neinvocării excepției de necompetență materială cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii este acela că instanța sesizată devine competentă să soluționeze cauza. ... 65. Drept urmare, dacă excepția de necompetență nu a fost invocată în condițiile menționate mai sus, atunci necompetența instanței sesizate se acoperă definitiv, cu consecința pentru instanța sesizată a definitivării competenței de soluționare a cauzei cu care a fost sesizată, în baza dispozițiilor art. 130 alin. (2) sau (3) din Codul de procedură civilă. ... 66. Din interpretarea prevederilor art. 130-131 din Codul de procedură civilă rezultă că neinvocarea în termen a excepției de necompetență are ca efect consolidarea competenței instanței inițial sesizate, în condițiile operării unei prorogări legale de competență sui-generis. ... 67. În situația în care instanța de judecată inițial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepției în termenul legal, ar fi, totuși, considerată îndreptățită să își decline competența către instanța pe care o apreciază ca fiind competentă, termenul statuat de lege ar fi superfluu, deoarece declinarea competenței realizată cu nerespectarea dispozițiilor legale ar subzista, atât instanța de trimitere, cât și instanța ierarhic superioară care va pronunța regulatorul de competență fiind ținute de această soluție. ... 68. În al treilea rând, răspunsul la problema de drept contradictorie existentă în jurisprudența instanțelor naționale vizând posibilitatea instanței căreia i se declină competența de a analiza în ce măsură instanța care și-a declinat competența în favoarea sa a respectat și prevederile legale privind condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență nu poate fi decât acela că trebuie acordată această posibilitate instanței la care se declină competența, deoarece, în caz contrar, prevederile legale care reglementează condițiile și, mai ales, termenele de invocare a excepției de necompetență ar fi lipsite de orice eficiență. ... 69. Nu poate fi primit argumentul exprimat în a doua opinie jurisprudențială în sensul că instanța în fața căreia se ivește conflictul de competență s-ar transforma într-o instanță de control judiciar, deși declinatorul de competență nu este supus niciunei căi de atac, întrucât instanța trebuie să verifice cui îi aparține competența în cauza concretă dedusă judecății. ... 70. De altfel, legalitatea declinării de competență nu este sustrasă controlului, o atare situație fiind inacceptabilă din perspectiva cerințelor statului de drept. Și aceasta, deoarece instanța competentă să soluționeze conflictul negativ de competență verifică modul în care atât normele de competență propriu-zise, cât și normele referitoare la condițiile și termenele de invocare a excepției de necompetență au fost respectate. Faptul că prevederile art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă dispun în sensul că hotărârea de declinare a competenței nu este supusă niciunei căi de atac nu poate duce la altă concluzie, deoarece s-a eliminat calea de atac împotriva hotărârii de declinare a competenței cu scopul asigurării celerității procesului civil și având în vedere că declinarea de competență nu are caracter obligatoriu pentru instanța de trimitere, aceasta fiind, la rândul său, îndrituită să își verifice competența și, dacă este cazul, să se desesizeze în favoarea instanței pe care o consideră competentă. ... 71. Așadar, instanța care primește dosarul își poate invoca din oficiu, în condițiile art. 130 alin. (2) și art. 131 din Codul de procedură civilă, necompetența materială procesuală și poate declina competența în favoarea instanței inițial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepției de necompetență. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanță de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare și al contradictorialității etc., ci doar întrunirea condițiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepției necompetenței materiale procesuale. ... 72. Pe de altă parte, instanța care judecă conflictul de competență nu poate ignora faptul că instanța inițial învestită a devenit competentă, prin acoperirea necompetenței sale inițiale, neinvocate în termen, ci va trebui să îi trimită acesteia dosarul, pentru că ea trebuie să determine competența în mod concret, în pricina ce se judecă, iar nu in abstracto, într-o pricină similară. ... 73. Concluzionând, se constată că necompetența materială procesuală poate fi invocată de părți ori de judecător doar în fața primei instanțe, până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate și pot pune concluzii, în condițiile art. 131 din Codul de procedură civilă. Invocarea excepției de necompetență materială de soluționare a cauzei ulterior acestui moment procesual nu mai este posibilă, având loc o consolidare a competenței materiale procesuale în mod definitiv în privința instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea. ... 74. Dacă prima instanță invocă excepția necompetenței materiale procesuale după momentul prevăzut expres în art. 131 din Codul de procedură civilă, instanța ulterior învestită își poate declina competența în favoarea primei instanțe, motivând că această instanță a devenit competentă să soluționeze cauza ca urmare a pronunțării unei încheieri interlocutorii prin care a reținut că este competentă material. ... 75. În ipoteza în care lipsește această încheiere interlocutorie prin care s-a reținut competența, al cărei caracter este obligatoriu, conform art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, neinvocarea în termen a excepției de necompetență constituie o consolidare a competenței în favoarea instanței sesizate, fapt ce nu poate fi ulterior ignorat. ... ... ...