Decizia ÎCCJ nr. 19/2019 (HP)Punctul XII

XII. Înalta Curte de Casație și Justiție + Cu privire la admisibilitatea sesizării Potrivit dispozițiilor art. 475 din Codul procedură penală, dacă în cursul judecății un complet de judecată învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. În raport cu textul legal mai sus enunțat, se constată că admisibilitatea unei sesizări formulate în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată de îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor trei cerințe: – existența unei chestiuni de drept, care să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin mecanismele legale ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii; ... – soluționarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării; ... – instanța care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. ... Examinând îndeplinirea acestor condiții în cauză, se constată că instanța care a formulat sesizarea este Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori, iar aceasta este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, respectiv cu soluționarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și de inculpata P.F. împotriva Sentinței penale nr. 159 din data de 19 noiembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Olt, Secția penală, în Dosarul nr. 264/104/2017. Cu referire la condiția negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să nu se fi statuat anterior printr-o hotărâre prealabilă și să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, se constată că această condiție de admisibilitate este îndeplinită. Înalta Curte constată însă că sesizarea este inadmisibilă întrucât chestiunea de drept invocată nu este susceptibilă de o rezolvare de principiu, având în vedere următoarele: A. Potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, admisibilitatea sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este condiționată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât și atunci când privește o dispoziție de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de către instanța supremă să aibă consecințe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Referitor la sintagma „chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei“, în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că sesizarea trebuie să ducă la interpretarea in abstracto a unor dispoziții legale determinate, iar nu la rezolvarea unor chestiuni ce țin de particularitățile cauzei (Decizia nr. 14 din 12 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iunie 2015; Decizia nr. 14 din 18 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 460 din 21 iunie 2016; Decizia nr. 4 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 12 aprilie 2017; Decizia nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018). În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, și nu elemente particulare ale cauzei deduse judecății (Decizia nr. 5 din data de 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016), iar pentru a constitui o problemă de drept, premisa de la care se pornește în întrebarea ce formează obiectul sesizării trebuie să își găsească izvorul în dispozițiile legale, și nu într-o stare de fapt, aplicarea legii la situația de fapt, astfel cum aceasta a fost stabilită prin probatoriul administrat, fiind atributul exclusiv al instanței învestite cu soluționarea cauzei (Decizia nr. 23 din data de 16 septembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 4 noiembrie 2015). Hotărârile prealabile trebuie pronunțate numai în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În acest sens, prin Decizia nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019, reiterând propria jurisprudență, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut următoarele: În jurisprudența sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că scopul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală este de a da dezlegări unor veritabile și dificile probleme de drept, că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie efectuată doar în situația în care în cursul soluționării unei cauze penale se pune problema interpretării și aplicării unor dispoziții neclare, echivoce, care ar putea da naștere mai multor soluții (Decizia nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017; Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; Decizia nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; Decizia nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017) și că sesizarea instanței de trimitere trebuie să aibă ca obiect dezlegarea unor veritabile chestiuni de drept care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție (Decizia nr. 15 din 8 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 21 iulie 2016). Răspunsul la problematica pe care o ridică instanța de trimitere poate fi diferit, în funcție de circumstanțele particulare ale unei spețe. În același timp, dacă rezolvarea problemei de drept ar fi condiționată de analiza datelor concrete ale speței, întrebarea și-ar pierde caracterul pur teoretic, tinzând la o rezolvare a fondului cauzei. ... B. Astfel cum s-a prezentat anterior, prin Decizia nr. 8 din 30 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 8 iunie 2016, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a respins, ca inadmisibilă, o altă sesizare cu privire la aplicarea principiului ne bis in idem, argumentându-se, în esență, că din modul de formulare a întrebării prealabile rezultă că instanța de sesizare solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție nu să dea rezolvare de principiu unei chestiuni de drept (punctuală și direct incidentă în cauza respectivă), ci să facă un studiu exhaustiv al întregii legislații și jurisprudențe naționale și să determine care dintre multiplele hotărâri judecătorești ce pot fi pronunțate de instanțele din România, indiferent de materia în care se pronunță și de procedura după care s-a judecat cauza, pot constitui „elementul bis“. S-a mai reținut că un alt motiv de respingere ca inadmisibilă a sesizării derivă din practica constantă și clară a celor două instanțe europene, jurisprudență pentru care nu este nevoie de „dezlegarea“ ori de „lămurirea“ Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât examinarea acestei jurisprudențe este suficientă să lămurească instanța de trimitere cu privire la chestiunea de drept strict incidentă în cauza penală. În cauza de față, deși instanța de trimitere solicită a se răspunde chestiunii de drept constând în stabilirea dacă încheierea definitivă pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, prevăzută de art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, prin care s-a respins cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale poate fi asimilată cauzei de încetare a procesului penal constând în existența autorității de lucru judecat, în realitate răspunsul la această întrebare presupune analizarea și determinarea tipurilor de încheieri pronunțate conform art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, precum și a ordonanțelor date de procuror care ar putea fi considerate o „achitare sau o condamnare definitivă“, în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Totodată, examinarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene este suficientă și lămuritoare cu privire la noțiunea de „hotărâre definitivă“ în cazul emiterii de către Ministerul Public a unei soluții de neurmărire sau netrimitere în judecată care a fost ulterior infirmată, dispunându-se trimiterea în judecată a făptuitorului. Față de aceste aspecte, se constată că cele două argumente reținute prin Decizia nr. 8 din 30 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, drept motive de respingere a sesizării, ca inadmisibilă, sunt incidente și în cauza de față. Raportat la considerentele arătate, la precizările de principiu cuprinse în Decizia nr. 8 din data de 30 martie 2016, Înalta Curte constată că sesizarea formulată de către Curtea de Apel Craiova - Secția penală și pentru cauze cu minori nu îndeplinește cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală și, ca urmare, chestiunea de drept invocată nu poate primi o rezolvare de principiu prin pronunțarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casație și Justiție. ... ...