Decizia ÎCCJ nr. 15/2019 (RIL)Punctul 9

9. Opinia judecătorului-raportor Având în vedere argumentele expuse și soluția propusă de inițiatorul recursului, judecătorul-raportor a constatat următoarele: În materia regimului sancționator pentru infracțiunile comise de minori cu vârsta între 14 și 18 ani prin Codul penal în vigoare, legiuitorul a renunțat la sistemul „penal“ al justiției pentru minori, caracterizat prin posibilitatea de aplicare a măsurilor educative ori a pedepselor față de aceștia, astfel cum prevedea Codul penal din 1969, și a adoptat sistemul „nepenal“, singurele sancțiuni penale ce pot fi aplicate acestora fiind măsurile educative, chiar dacă pe parcursul procesului penal minorul a devenit major (Mihail Udroiu, Drept penal, Partea generală, Noul Cod penal, Ediția 2, Editura C. H. Beck, București, 2015, p. 450). Fiind un regim sancționator distinct, Codul penal conține dispoziții speciale cu privire la răspunderea penală a minorului și regimul măsurilor educative în partea generală, titlul V, intitulat „Minoritatea“. Reglementării penale distincte a minorității îi corespunde și o reglementare procesual penală, respectiv proceduri speciale de urmărire și judecare a infractorilor minori, norme derogatorii prin intermediul cărora legiuitorul a urmărit să asigure minorilor un plus de garanții procesuale care să își dovedească eficiența prin îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 504 din Codul de procedură penală, „urmărirea și judecarea infracțiunilor săvârșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia se fac potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în prezentul capitol și în secțiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părții generale“. Așadar, dispozițiile legale anterior menționate afirmă principiul caracterului derogatoriu al dispozițiilor speciale privitoare la urmărirea, judecarea infracțiunilor săvârșite de minori și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia și indică faptul că acest caracter îl au două categorii de dispoziții speciale aplicabile instrumentării cauzelor cu infractori minori, din partea generală, titlul V, capitolul I, secțiunea a 8-a (art. 243 și 244), intitulată „Dispoziții speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor, iar în titlul IV al părții speciale capitolul III, intitulat „Procedura în cauzele cu infractori minori“, din Codul de procedură penală este reglementată procedura în cauzele cu infractori minori (art. 504-520). Spre deosebire de reglementarea penală a minorității care se aplică indiferent dacă pe parcursul procesului penal minorul a devenit major, procedurile speciale de urmărire și judecare a infractorilor minori se aplică numai în cauzele în care persoana care a comis infracțiunea era minor cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani la data săvârșirii infracțiunii, în ceea ce privește urmărirea penală și, respectiv, la data sesizării instanței, în ceea ce privește judecata. În afara celor două situații derogatorii menționate anterior, Codul de procedură penală cuprinde și alte dispoziții speciale aplicabile infractorilor minori cum ar fi, spre exemplu, art. 90 lit. a) (asistența juridică obligatorie când suspectul sau inculpatul este minor), art. 91 alin. (1) (avocatul din oficiu când suspectul sau inculpatul este minor), art. 184 alin. (1) (expertiza medico-legală psihiatrică în cazul infracțiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani), art. 257 alin. (6) (citarea minorului cu vârstă mai mică de 16 ani), art. 415 alin. (2) (retragerea apelului de către minor), art. 425^1 alin. (3) (retragerea contestației de către minor), art. 436 alin. (4) (retragerea recursului în casație de către minor) și art. 478 alin. (6) (acordul de recunoaștere a vinovăției când inculpatul este minor) din Codul de procedură penală. Aceste dispoziții au aplicabilitate doar dacă și atât timp cât minorul care a comis infracțiunea îndeplinește condițiile de vârstă prevăzute de fiecare dintre aceste texte de lege, deoarece, în lipsa unei dispoziții speciale, fiind edictate în considerarea calității de minor, încetarea acesteia conduce la încetarea necesității aplicării lor. În ceea ce privește art. 318 din Codul de procedură penală, dispoziție legală ce urmează a fi analizată prin prezentul recurs în casație, aceasta nu face parte din categoria normelor derogatorii speciale aplicabile suspectului sau inculpatului minor, așa încât s-ar putea concluziona că se aplică regula generală, potrivit căreia dispozițiile sale sunt aplicabile tuturor suspecților sau inculpaților, indiferent de vârsta acestora. Cu toate acestea, având în vedere configurația juridică a normei procesual penale anterior menționate, se impune o analiză a naturii juridice a obligațiilor subsecvente renunțării la urmărire penală și, în special, a obligației de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, cu scopul de a decela dacă aceasta din urmă este compatibilă cu ansamblul normelor penale și procesual penale care reglementează minoritatea. În prealabil, se impune precizarea că renunțarea la urmărirea penală are la bază principiul oportunității, la rândul său, fundamentat pe noțiunea de interes public. Ca atare, statul poate să aprecieze în concret că nu există interes public în a trage la răspundere o persoană, deși aceasta a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și nu există niciun impediment legal pentru angajarea răspunderii penale. De asemenea, este necesar a fi evidențiat că renunțarea la urmărirea penală nu are temei de drept substanțial, întrucât pericolul social nu mai este o trăsătură a infracțiunii, soluția de neurmărire fundamentându-se pe faptul că interesul societății nu justifică angajarea resurselor investigative și parcurgerea fazei de judecată pentru a obține tragerea la răspundere penală a autorului infracțiunii. Astfel, examinând art. 318 din Codul de procedură penală, se poate observa că în alineatele (1) -(5) sunt prevăzute condițiile în care soluția renunțării la urmărirea penală, prevăzută de art. 314 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, poate fi dispusă de procuror și criteriile de analiză a „interesului public“ în efectuarea urmăririi penale, cu precizarea că, în redactarea inițială a Codului de procedură penală, acestea erau, de fapt, criteriile de individualizare a pedepselor, astfel cum a constat Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 23 din 20 ianuarie 2016, astfel că, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, au fost introduse criterii suplimentare pentru aprecierea interesului public. În alineatul (6) al aceluiași text de lege analizat se stipulează că dispoziția de renunțare poate fi însoțită de impunerea de către procuror a unor obligații în sarcina suspectului sau inculpatului a căror neîndeplinire, cu rea-credință, poate conduce la revocarea ordonanței. În concret, potrivit art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală, procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații: a) să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia; ... b) să ceară public scuze persoanei vătămate; ... c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă; ... d) să frecventeze un program de consiliere. ... Obligațiile ce pot fi impuse subsecvent soluției de renunțare la urmărirea penală au menirea de a asigura succesul reeducării și reintegrării sociale a infractorului în absența executării în mod efectiv a pedepsei închisorii, având natura juridică a unor sancțiuni. În doctrină, sancțiunea juridică a fost definită ca fiind „orice măsură pe care o normă de drept o statornicește drept consecință, pentru cazul în care preceptul său va fi nesocotit“, iar „sancțiunile de drept penal reprezintă, totdeauna, o suferință, sunt deci aflictive, chiar atunci când voința legii ar fi de a nu le imprima acest caracter, fiindcă tot ceea ce este impus cuiva, pentru el apare ca o silnicie, ca o stânjenire în calea voinței sale, de aceea orice om, conștient sau nu, suferă când voința sa este contrazisă. Totodată, în literatura de specialitate mai recentă sancțiunile de drept penal au fost definite ca fiind măsurile expres prevăzute de legea penală ce pot fi impuse de instanță odată ce este încălcată dispoziția normei penale. Raportat la definițiile anterior menționate, în doctrină, în mod unanim s-a apreciat că pedepsele (principale, complementare și accesorii), măsurile educative și măsurile de siguranță fac parte din categoria sancțiunilor de drept penal. Totodată, în literatura de specialitate s-a conturat opinia că, pe lângă sancțiunile de drept penal menționate anterior, și obligațiile subsecvente renunțării la urmărirea penală ar face parte din aceeași categorie a sancțiunilor de drept penal. Pedeapsa este o sancțiune principală, de bază, a normei de drept penal, care are ca premisă săvârșirea unei infracțiuni și poate fi însoțită de sancțiuni supletive sau complinitoare. În Codul penal, posibilitatea impunerii unor obligații pe lângă sancțiunea principală (pedeapsa sau măsura educativă neprivativă de libertate) a fost reglementată prin dispozițiile art. 85 alin. (2) din Codul penal, în situația amânării executării pedepsei, prin art. 93 alin. (2) și (3) din Codul penal, în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, și prin art. 121 din Codul penal, în ceea ce îi privește pe inculpații minori cărora li s-au aplicat măsuri educative neprivative de libertate. Un argument suplimentar în susținerea caracterizării ca sancțiuni de drept penal a obligațiilor care însoțesc pedeapsa sau măsurile educative îl constituie domeniul de reglementare al Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, care vizează atât executarea pedepselor și a măsurilor educative, cât și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, printre acestea fiind și obligațiile dispuse de instanță potrivit Codului penal. Obligațiile care însoțesc pedeapsa sau măsurile educative sunt menite să asigure succesul reeducării și reintegrării sociale a infractorului în situația în care pedeapsa nu se execută în mod efectiv, iar în cazul renunțării la urmărirea penală îndeplinesc aceleași funcții specifice pedepselor, chiar dacă, dându-se prevalență principiului oportunității, nu se mai ajunge la stabilirea unei pedepse ori măsuri educative. În toate situațiile descrise, obligațiile completează sancțiunea principală și sunt în strânsă legătură cu aceasta. Dintre aceste obligații, în Codul penal în vigoare, munca neremunerată în folosul comunității este prevăzută în conținutul anumitor modalități de individualizare a pedepsei închisorii a cărei executare a fost amânată sau suspendată sub supraveghere [art. 85 alin. (2) lit. b) , art. 93 alin. (3) din Codul penal] ori ca o modalitate de executare a amenzii (art. 64 din Codul penal), nefiind prevăzută printre obligațiile ce ar putea fi impuse minorilor pe lângă măsurile educative neprivative de libertate, în conformitate cu dispozițiile art. 121 din Codul penal. Ca atare, obligația de a presta muncă neremunerată în folosul comunității în sarcina unui suspect sau inculpat minor nu este compatibilă cu noua viziune a legiuitorului în materia răspunderii penale a minorului. Totodată, dacă în situația derulării unui proces incluzând judecata minorului îi pot fi impuse măsuri educative, fără a exista o dispoziție în sensul unei obligații de a presta muncă neremunerată, cu atât mai mult, în situația dispunerii soluției de renunțare la urmărirea penală, acestuia nu i-ar trebui impusă o astfel de obligație. Doctrina, în cazul renunțării la urmărirea penală, arată că, deși art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală nu interzice expres obligarea minorului, față de care s-a dispus o soluție de renunțare la urmărirea penală, la prestarea muncii neremunerate în folosul comunității, totuși, impunerea de către procuror a acestei obligații ar fi contrară filosofiei punitive a noului Cod penal, în care infractorilor minori nu le mai pot fi aplicate pedepse, ci doar măsuri educative, o categorie aparte de sancțiuni penale, în al căror conținut nu se regăsește și munca neremunerată în folosul comunității. Problema de drept vizând posibilitatea dispunerii de către procuror prin ordonanță, în cazul soluțiilor de renunțare la urmărirea penală dispuse față de suspecți sau inculpați minori, a obligației prevăzute de art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală a fost discutată cu prilejul întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale curților de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară în materia dreptului penal și dreptului procesual penal, desfășurată în perioada 18-19 mai 2017. Participanții la întâlnire au apreciat, în acord cu opinia exprimată de Institutul Național al Magistraturii, că, în cazul soluției de renunțare la urmărirea penală față de un suspect/inculpat minor, nu poate fi dispusă obligația prestării unei munci neremunerate în folosul comunității, deși legea procesual penală nu face distincție în acest sens; pe de o parte, s-au avut în vedere sancțiunile de drept penal ce pot fi aplicate minorilor care răspund penal și care nu prevăd posibilitatea stabilirii unei astfel de obligații, pe de altă parte, împrejurarea că, cel puțin până la împlinirea vârstei de 16 ani, minorii nu pot fi obligați la prestarea vreunei munci, indiferent de temeiul acesteia. Un argument suplimentar celor exprimate anterior a fost evidențiat în conținutul opiniei exprimate de Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara și vizează modalitatea de supraveghere a îndeplinirii obligației de a presta muncă neremunerată în folosul comunității. Astfel, în cazul infractorilor majori, dacă față de aceștia se dispune o soluție de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare sub supraveghere a pedepsei, ducerea la îndeplinire a muncii neremunerate impuse este supravegheată de către consilierii din cadrul serviciului de probațiune, iar în situația dispunerii acestei obligații în faza de urmărire penală, odată cu soluția de renunțare la urmărirea penală, serviciul de probațiune nu are atribuția de a monitoriza îndeplinirea obligației, supravegherea realizându-se direct de către procuror. În același timp, specificul măsurilor educative aplicate minorilor este acela că ducerea la îndeplinire a obligațiilor impuse se supraveghează de către consilierii din cadrul serviciilor de probațiune, inclusiv cu concursul psihologilor specializați în interacțiunea cu infractorii minori. Prin urmare, dacă s-ar accepta posibilitatea ca minorul infractor, față de care s-a dispus soluția renunțării la urmărirea penală, să presteze muncă neremunerată în folosul comunității s-ar ajunge la concluzia că această obligație trebuie supravegheată direct de către procuror, fără implicarea consilierilor din cadrul serviciului de probațiune. Or, noul Cod penal a schimbat radical modul de abordare a măsurilor și obligațiilor care pot fi dispuse față de minori, inclusiv prin prisma ducerii la îndeplinire a acestora, rațiunea supravegherii conduitei minorului prin filtrul serviciului de probațiune este aceea de a proteja modul de ducere la îndeplinire a obligațiilor specifice, cu ajutorul consilierilor special instruiți în acest sens, așa încât supravegherea directă de către procuror ar înfrânge această regulă, ceea ce nu este de acceptat. În ceea ce privește posibilitatea de a presta muncă neremunerată în folosul comunității de către minori în materie contravențională potrivit dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, se impune observația că acestea nu au fost corelate cu noua viziune de politică penală în materia răspunderii penale a minorilor, adoptată odată cu intrarea în vigoare a noilor coduri în anul 2014. Totodată, faptul că minorul în vârstă de 16 ani are posibilitatea de a încheia un contract de muncă, posibilitate instituită de legislația muncii, nu conduce în mod automat la posibilitatea obligării acestuia la muncă, în condițiile în care, potrivit art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, munca neremunerată se realizează ca o obligație impusă, nu ca urmare a unui raport juridic de drept civil. În concluzie, chiar dacă nu există o diferențiere expresă de regim juridic între infractorii minori și cei majori în cazul unei soluții de renunțare la urmărirea penală, aplicarea concretă a instituției renunțării la urmărirea penală trebuie să reflecte specificul răspunderii penale în cazul minorilor printr-o interpretare logico-sistematică de descifrare a sensului normei legale pornind de la integrarea ei în logica generală a sistemului legal și nu doar prin aplicarea regulilor și argumentelor de logică formală („ubi lex non distinguit, nec nos distiguere debemus“ și „specialia generalibus derogant“, argumentele „per a contrario“ ori „a fortiori“). Tocmai ca urmare a unei asemenea abordări logico-sistematice, interpretarea dispozițiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală în sensul neimpunerii obligației de a presta muncă neremunerată în folosul comunității în sarcina infractorului minor nu face altceva decât să evidențieze o consecvență de abordare a răspunderii penale a minorului, prin prisma tuturor instituțiilor ce o reglementează. ...