Decizia ÎCCJ nr. 20/2019 (HP)Punctul IV

IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării 29. Prin Încheierea pronunțată la 19 noiembrie 2018, Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a pentru litigii de muncă și asigurări sociale a constatat îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: 1. Existența unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanță, este dată de faptul că prezentul litigiu se află în fața instanței de apel, ca instanță de ultim grad în materia asigurărilor sociale. ... 2. Problema de drept enunțată este nouă, neexistând o jurisprudență conturată la nivelul instanțelor judecătorești, în condițiile în care abia în anul 2017 au fost aduse reglementări noi, de natură să modifice cadrul legislativ aplicabil în această materie în perioada 2010-2016. ... 3. Asupra condiției de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, s-a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat, în jurisprudența sa, că „art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de «chestiune de drept». În doctrină, s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare“. (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016). Or, intrarea în vigoare a art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, după ce anterior drepturile la care acest articol face referire nu mai aveau un suport în legislația în vigoare în acel moment, fiind abrogate prin art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017, neexistând așadar o corelare între cele două acte normative, dă naștere la cel puțin 3 variante de interpretare a acestui text de lege, după cum urmează: a) Art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 nu poate constitui fundament juridic pentru a justifica existența unor drepturi care au fost abrogate, pentru a se putea concluziona că suspendarea exercițiului acestora va opera și pentru 2018. În sprijinul acestei interpretări pot fi aduse dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 5/2018 și Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 21 septembrie 2018 (Decizia nr. 35/2018), prin care se arată că „pe fondul suspendării repetate prin acte normative reținute ca fiind constituționale, acestea nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuți în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conținut abstract, fiind condiționate în recunoașterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate «bunuri» din această perspectivă“ (paragraful 78). Or, nu doar că aceste drepturi nu au fost recunoscute de legiuitor, ci, dimpotrivă, s-a renunțat la recunoașterea acestora prin Legea-cadru nr. 153/2017, fapt ce are ca efect stingerea lor definitivă la data de 1 iulie 2017. Ca atare, reluarea, la finalul anului 2017, printr-un act normativ distinct, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017, a dispoziției legale potrivit căreia: „În anul 2018 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă“ nu reprezintă altceva decât o preluare reflexă, automată de către legiuitor a unor norme similare din anii anteriori, prin ignorarea situației juridice noi create ca urmare a apariției Legii-cadru nr. 153/2017, lege ce nu mai prevedea acordarea acestor drepturi. Ca urmare, nu se poate reține că art. 11 ar avea efecte similare cu cele din anii precedenți, și anume suspendarea exercițiului unor drepturi, cu consecința prematurității acțiunilor, câtă vreme aceste drepturi nu mai au niciun fundament legal, consecința fiind aceea a respingerii ca nefondate a acțiunilor. ... b) Art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 suspendă acordarea ajutoarelor sau indemnizațiilor ce se cuveneau persoanelor cărora le-au încetat raporturile de serviciu și îndeplineau condițiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 118/2010), având în vedere că în perioada vizată a existat acest drept, fiind suspendat doar exercițiul său. În acest sens pot fi dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 16/2015, potrivit cărora: „din interpretarea normelor legale enunțate rezultă că voința legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenței dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizații, ci doar de suspendare a exercițiului acestui drept“. Ca atare, abrogarea acestor drepturi prin art. 44 din Legea-cadru nr. 153/2017 va produce efecte doar asupra drepturilor persoanelor ale căror raporturi de muncă vor înceta după intrarea în vigoare a legii, neputând însă produce efecte juridice asupra drepturilor născute anterior, sub imperiul Legii nr. 118/2010, drepturi ce rămân așadar în ființă, fiind suspendat doar exercițiul acestora, consecința fiind aceea a prematurității acțiunilor. ... c) Art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 nu poate constitui temei pentru suspendarea în continuare a drepturilor, întrucât aceasta nu poate supraviețui abrogării normei pe care o suspenda. Ca atare, dreptul la acțiune pentru plata ajutoarelor sub forma salariilor compensatorii acordate cu ocazia pensionarii, în baza art. 20 alin. (1) și (2) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010, a devenit actual la data de 1 iulie 2017, data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, când a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor mai sus indicate. În sprijinul acestei interpretări, susținute de către apelantul-pârât, sunt aduse argumente din considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite nr. XXIII/2005, potrivit cărora: „neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituție (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta a încetat să mai fie prevăzut doar după trecerea a 2 ani, în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate consideră că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.“ ... ... 4. Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, deciziile anterioare, la care s-a făcut referire, neavând dezlegări sub aspectul problemei de drept nou-apărute, ce formează obiectul sesizării, generate de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017. De altfel, în cuprinsul Deciziei nr. 5/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis acest fapt în mod expres, arătând că: 97. Totodată, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 90/2017 (care a intrat în vigoare la data de 7 decembrie 2017) a dispus că, în anul 2018, nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizațiile la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori trecerea în rezervă (art. 11), însă, este de menționat că efectele acestor ultime modificări legislative nu au putut fi analizate de instanțele ce au pronunțat soluțiile atașate recursului în interesul legii, întrucât abrogarea Legii-cadru nr. 284/2010 și adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2017 au intervenit la o dată ulterioară și nu au fost evidențiate hotărâri care să valorifice noul cadru legislativ. ... Or, chestiunea ce face obiectul prezentei cauze vizează exact efectele Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 90/2017, în condițiile abrogării anterioare a drepturilor litigioase. ... ... ...