Decizia ÎCCJ nr. 10/2019 (RIL)Punctul 4

4. Jurisprudența relevantă a Curții Constituționale a României 4.1. Decizia nr. 791 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 8 februarie 2016, prin care s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 alin. (6) din Codul penal și ale art. 25 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor În considerentele deciziei, instanța constituțională a reținut că: „în opinia autorului acesteia, această excepție «s-ar soluționa dacă prevederile art. 342 din Codul penal ar fi completate în sensul că termenul se calculează de la data primirii înștiințării asupra expirării perioadei de valabilitate a permisului de armă și astfel s-ar acoperi norma morală caracteristică echității ce trebuie să guverneze dispozițiile legii», context în care se apreciază că, pentru armonizarea prevederilor, este necesară completarea cu expresia «sau în cel mult 10 zile de la primirea înștiințării asupra expirării perioadei de valabilitate a permisului de armă».“(paragraful 16). De asemenea, instanța de contencios constituțional a arătat: „În acest context (…), astfel cum au fost formulate, criticile de neconstituționalitate conțin mai degrabă recomandări de lege ferenda în materie, în sensul dorit de autorul excepției și în funcție de interpretarea și modalitatea de aplicare concretă a legii în cadrul litigiului în care a fost invocată excepția. Or, astfel de argumente de fapt, precum și aprecierile personale formulate din perspectiva unor omisiuni de reglementare legislativă nu pot fi primite și analizate de Curtea Constituțională, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, «se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului».“(paragraful 18). ... 4.2. Decizia nr. 725 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 4 aprilie 2017, prin care s-a respins ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, statuând: „În ceea ce privește confiscarea bunurilor a căror deținere este interzisă de legea penală, Curtea observă că această măsură este prevăzută de lege, fiind reglementată de dispozițiile de lege criticate. În ceea ce privește scopul urmărit prin reglementarea acestei măsuri, Curtea reține că acesta este circumscris înlăturării unei stări de pericol și preîntâmpinării săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală, astfel cum dispune art. 107 alin. (1) din Codul penal. Având în vedere că interdicția deținerii anumitor bunuri este determinată de existența unei periculozități obiective ce derivă din însăși substanța/natura acestor bunuri, astfel că «existența pericolului» este neîndoielnică, scopul urmărit de reglementarea criticată reprezintă un scop legitim. În ceea ce privește existența raportului de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, Curtea apreciază că trebuie stabilit dacă există un just echilibru între interesul general și interesul particular în cauză. Relativ la obiectul cauzelor în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, Curtea observă că în ambele dosare s-a solicitat instanței judecătorești pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună confiscarea unor arme. Or, se poate observa că tipurile de arme și muniții, precum și condițiile în care deținerea, portul, folosirea și operațiunile cu aceste arme și muniții sunt permise pe teritoriul României sunt reglementate de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014, iar art. 342 din Codul penal reglementează infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor. Astfel, aceste bunuri intră în categoria celor pentru a căror deținere este necesară îndeplinirea unor condiții, fiind supuse unui regim de autorizare. Îndeplinirea condițiilor impuse de lege este circumscrisă întregii perioade în care bunul se află în posesia persoanei, indiferent dacă aceasta folosește sau nu bunul respectiv, necesitatea îndeplinirii acestor condiții grevându-se pe starea de pericol ce derivă din însăși substanța/natura acestora. Totodată, persoanele în posesia cărora se află aceste bunuri și în sarcina cărora intră îndeplinirea acestor condiții nu se pot prevala de necunoașterea legii. În aceste condiții, Curtea apreciază că dispoziția criticată respectă un just echilibru între interesul general și interesul particular în cauză.“ (paragraful 26). În aceeași decizie se menționează: „(…) în cazul pronunțării de către procuror a unei ordonanțe de clasare sau de renunțare la urmărirea penală, acesta, în temeiul art. 315 alin. (2) lit. c) și al art. 318 alin. (8) din Codul de procedură penală, va dispune sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale. Totodată, dispozițiile art. 549^1 alin. (1) din același act normativ prevăd că ordonanța de clasare sau, după caz, ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărire penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoțită de dosarul cauzei, se înaintează instanței căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunțarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanța de renunțare la urmărire penală. În acest caz, potrivit art. 549^1 alin. (5) lit. b) din Codul de procedură penală, judecătorul, prin încheiere, poate admite propunerea și dispune confiscarea bunurilor, aceasta fiind supusă, potrivit alin. (6) , contestației la judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate ori când instanța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție, de către completul competent potrivit legii.“ ... 4.3. Prin Decizia nr. 166 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, Curtea Constituțională, printre altele, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 549^1 alin. (2) și alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale, reținând, printre altele, în paragraful 43, că „procedura specială reglementată de art. 549^1 din Codul de procedură penală vizează o atribuție a judecătorului de cameră preliminară în care acesta decide asupra fondului cauzei, respectiv dispune cu privire la desființarea unui înscris sau cu privire la confiscarea specială a unor bunuri. Aceasta, în condițiile în care nici ordonanța procurorului de clasare sau de renunțare la urmărire penală prin care decide cu privire la raportul de drept penal analizat și nici încheierea judecătorului prin care se soluționează plângerea împotriva acestor soluții ale procurorului, în baza art. 341 din Codul de procedură penală, nu au autoritate de lucru judecat în fața judecătorului de cameră preliminară, care urmează a se pronunța în conformitate cu prevederile art. 549^1 din Codul de procedură penală.“ De asemenea, în paragraful 52 al deciziei menționate s-a precizat că în procedura prevăzută de art. 549^1 din Codul de procedură penală, desfășurată în fața judecătorului de cameră preliminară, se decide cu privire la fondul cauzei, respectiv cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict-faptă, persoană și vinovăție. ... ...