Decizia ÎCCJ nr. 10/2019 (RIL)Punctul 7.3

7.3. Analiza pe fond a problemei de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii Hotărârile judecătorești definitive transmise de Curtea de Apel Timișoara odată cu sesizarea privind recursul în interesul legii, precum și de celelalte curți de apel și de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ilustrează existența unei practici judiciare neunitare cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, art. 342 alin. (6) din Codul penal și art. 549^1 din Codul de procedură penală. Divergența opiniilor jurisprudențiale provine, pe de o parte, din aprecierea diferită asupra implicațiilor pe care le au dispozițiile introduse de Legea nr. 319/2015 de modificare a Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, asupra normei de incriminare prevăzute de art. 342 alin. (6) din Codul penal, iar, pe de altă parte, din statuarea asupra caracterului obligatoriu al măsurii de siguranță în cazul incidenței prevederilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal. Astfel, în prima situație, instanțele au apreciat diferit asupra caracterului legal sau nelegal al deținerii de arme și/sau muniții de către titularul permisului care nu depune arma și/sau muniția la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a acestuia, faptă ce nu constituie infracțiunea reglementată de art. 342 alin. (6) din Codul penal, întrucât nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege. Din examinarea dispozițiilor Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 319/2015, reiese că în cadrul procedurii administrative de anulare a permisului de armă a fost instituită obligația de notificare a titularului de către organele competente cu 6 luni înainte de expirarea valabilității acestuia. Această completare legislativă a determinat instanțele să sesizeze atât instanța de contencios constituțional, cât și instanța supremă în vederea clarificării consecințelor pe care dispozițiile nou-introduse le au asupra conținutului constitutiv al infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, prevăzute de art. 342 alin. (6) din Codul penal, apreciindu-se că modificarea procedurii administrative și necorelarea cu norma incriminatoare atrage incidența unui caz care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, respectiv „fapta nu este prevăzută de legea penală“, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală. Această problemă de drept nu face obiectul prezentului recurs în interesul legii, titularul sesizării referindu-se expres în conținutul cererii la ipoteza în care clasarea este dispusă de procuror pe motiv că fapta nu a fost săvârșită cu vinovăție, chiar dacă se menționează ca temei de drept prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală fără a se preciza în concret teza avută în vedere. Cu toate acestea, se impune a se observa că prin Decizia nr. 16/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală s-a statuat în sensul că în procedura de confiscare sau de desființare a unui înscris în cazul clasării, reglementată de prevederile art. 549^1 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară nu poate modifica temeiul clasării, deoarece soluția nu este prevăzută în dispozițiile art. 549^1 alin. (7) din Codul de procedură penală nici după modificarea operată prin art. II pct. 128 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr. 166 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015. S-a observat că prin modificările operate pentru punerea de acord a dispozițiilor legale cu decizia respectivă legiuitorul a avut în vedere exclusiv dispozitivul acesteia și nu a vizat dispozițiile art. 549^1 alin. (7) din Codul de procedură penală privind soluțiile pe care le poate pronunța judecătorul de cameră preliminară. Astfel, deși în considerente instanța de contencios constituțional a precizat în cadrul paragrafelor 43 și 52, că, în procedura reglementată de art. 549^1 din Codul de procedură penală desfășurată în fața judecătorului de cameră preliminară, acesta decide asupra fondului cauzei - respectiv cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict - faptă, persoană și vinovăție, aceste considerente nu au aplicabilitate „întrucât nu pot modifica textul legal peste voința legiuitorului“. Deși sesizarea asupra dezlegării chestiunii de drept a fost respinsă ca inadmisibilă, trebuie precizat că motivarea s-a fundamentat pe faptul că interpretarea dispoziției legale incidente, respectiv art. 549^1 alin. (7) din Codul de procedură penală, este clară și neechivocă, iar „aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluționare a întrebării adresate“. Ca atare, instanța supremă în exercitarea rolului constituțional de unificare a practicii judiciare a statuat, chiar dacă de o manieră indirectă, cu referire expresă la infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor prevăzute de art. 342 alin. (6) din Codul penal, că judecătorul de cameră preliminară nu se pronunță, cu ocazia soluționării propunerii de confiscare formulate de procuror în cazul clasării, asupra incriminării/dezincriminării unei infracțiuni, nu analizează trăsăturile esențiale ale acesteia și nu poate stabili incidența prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I sau a II-a din Codul de procedură penală, chestiuni ce pot fi evaluate exclusiv în procedura instituită de art. 340 și 341 din Codul de procedură penală. Mai mult, prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că „Fapta prevăzută în art. 342 alin. (6) din Codul penal rămâne incriminată independent de îndeplinirea sau neîndeplinirea obligației de notificare, întrucât norma de incriminare a nerespectării regimului armelor și al munițiilor, în varianta reglementată în art. 342 alin. (6) din Codul penal, nu face referire la norma extrapenală cuprinsă în art. 25 alin. (3) teza finală din Legea nr. 295/2004. Norma extrapenală (art. 25 alin. 3 teza finală din Legea nr. 295/2004) nu reglementează o condiție de existență a infracțiunii prevăzute în art. 342 alin. (6) din Codul penal, caracterul penal al faptei nedepinzând de îndeplinirea obligației de notificare instituite prin dispozițiile art. 25 alin. (3) teza finală din Legea nr. 295/2004. Prin urmare, infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor, în varianta prevăzută în art. 342 alin. (6) din Codul penal, se consumă prin nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, indiferent dacă obligația de notificare prevăzută în art. 25 alin. (3) teza finală din Legea nr. 295/2004 a fost sau nu a fost îndeplinită. Neîndeplinirea obligației de notificare reglementată în art. 25 alin. (3) teza finală din Legea nr. 295/2004 constituie însă un element pe baza căruia se poate stabili lipsa intenției, ca formă de vinovăție cerută de lege pentru existența infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor, în varianta prevăzută în art. 342 alin. (6) din Codul penal.“ Ca atare, instanța supremă a apreciat că modificarea intervenită în procedura administrativă, deși nu poate atrage incidența cazului care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală - „fapta nu este prevăzută de legea penală“ -, ar putea fundamenta ipoteza reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală - „fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege“. Revenind, așadar, la obiectul sesizării, se constată că în cazul faptei prevăzute în art. 342 alin. (6) din Codul penal cu privire la care s-a dispus o soluție de clasare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, arma și muniția intră sub incidența confiscării speciale, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, în procedura reglementată de art. 549^1 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care făptuitorul nu a depus arma și muniția la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă. Astfel, se impune o analiză prealabilă a sintagmei „de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă“ cuprinsă în dispozițiile art. 342 alin. (6) din Codul penal, care incriminează fapta de nedepunere a armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la momentul respectiv. Or, cu privire la înțelesul acestei cerințe esențiale a elementului material al laturii obiective a infracțiunii, dispozițiile incriminatorii și cele existente în titlul X al aceluiași cod (care reglementează înțelesul unor termeni sau expresii în legea penală) nu atribuie noțiunii un înțeles de sine stătător în legea penală. Prin urmare, în contextul exigențelor de unitate terminologică impuse de prevederile art. 37 alin. (1) și (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în absența unei astfel de consacrări autonome în legea penală, semnificația sintagmei analizate se stabilește în acord cu înțelesul „atribuit prin actul normativ care o instituie“. În cazul de față, acest act normativ este Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care statuează expres în art. 25 alin. (1) asupra valabilității permisului de armă, astfel: „(1) Permisul de armă are o valabilitate de 5 ani, termen care se calculează de la data eliberării sau, după caz, de la data ultimei prelungiri, exceptând perioada de suspendare.“ Obligația instituită în sarcina autorității competente de a notifica „Începând cu 6 luni înainte de expirarea valabilității permisului de armă..., dar nu mai târziu de 30 de zile înainte de data expirării valabilității permisului de armă.“ prevăzută de alin. (3) al aceluiași articol, nu scutește pe titularul permisului de îndeplinirea obligației de a depune arma și muniția la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, obligație a cărei nerespectare este incriminată de legea penală. Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 alin. (6) din Codul penal și ale art. 25 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Curtea Constituțională a statuat prin deciziile nr. 791 din 17 noiembrie 2015 și nr. 602 din 28 septembrie 2017 în același sens. Astfel, instanța de contencios constituțional a apreciat că susținerile autorilor în sensul că prevederile art. 342 din Codul penal se completează sau sunt modificate de art. 25 alin. (3) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în așa fel încât termenul se calculează de la data primirii înștiințării asupra expirării perioadei de valabilitate a permisului de armă constituie „mai degrabă recomandări de lege ferenda în materie, în sensul dorit de autorul excepției și în funcție de interpretarea și modalitatea de aplicare concretă a legii în cadrul litigiului în care a fost invocată excepția...“. Ca atare, deși din examinarea procedurii administrative de suspendare sau de anulare a permisului de armă reglementată de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, comparativ cu dispozițiile art. 342 alin. (6) din Codul penal, rezultă o necorelare cu privire la termenul de depunere a armelor și munițiilor la un armurier autorizat, conținutul normelor cuprinse în Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu poate modifica norma de incriminare. Astfel, dispozițiile art. 342 alin. (6) din Codul penal incriminează nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, în timp ce art. 30 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevede că deținătorul armelor este obligat ca, în termen de 10 zile de la data la care i-a fost adusă la cunoștință măsura suspendării sau anulării permisului de armă, să depună armele la un armurier autorizat. Având în vedere principiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, consacrat de art. 1 și art. 2 din Codul penal și garantat de art. 7 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, dar și dispozițiile art. 59 și art. 60 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ce statuează în sensul că modificarea sau completarea unei norme trebuie să fie expresă, dispozițiile Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu au aptitudinea de a influența norma de incriminare. Așa fiind, reglementarea distinctă a procedurii administrative de suspendare sau de anulare a permisului de armă nu poate modifica momentul în raport cu care armele și munițiile nedepuse la un armurier autorizat devin „bunuri a căror deținere este interzisă de legea penală“, în accepțiunea art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal referitoare la măsura de siguranță a confiscării speciale. Armele și munițiile nedepuse la un armurier autorizat pot constitui bunuri a căror deținere este interzisă de legea penală, supuse confiscării speciale, numai în cazul în care nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat dobândește configurația unei fapte prevăzute de legea penală și numai de la momentul la care legea penală interzice deținerea în continuare a armei și a muniției. Măsura de siguranță a confiscării speciale prevăzute în art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal se raportează exclusiv la legea penală, iar nu la legea extrapenală care reglementează măsura administrativă de suspendare sau de anulare a permisului de armă. În consecință, unicul moment de la care deținerea armei și a muniției nedepuse la un armurier autorizat devine interzisă de legea penală, în sensul dispozițiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, este reprezentat de momentul stabilit în cuprinsul normei de incriminare prevăzute în art. 342 alin. (6) din Codul penal - împlinirea termenului de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, iar acesta nu poate fi înlocuit cu momentul fixat în art. 30 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru aplicarea măsurii administrative de suspendare sau de anulare a permisului de armă. Relativ la chestiunea privind caracterul obligatoriu al confiscării speciale, dispozițiile art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal prevăd expres că sunt supuse confiscării speciale, ca măsură de siguranță care presupune comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală. Or, în raport cu modul în care este redactată norma de incriminare, nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat constituie o faptă prevăzută de legea penală la momentul împlinirii termenului de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă. Așadar, ulterior acestui moment, arma și muniția deținute sunt „bunuri a căror deținere este interzisă de legea penală“, în cazul de față, de art. 342 alin. (6) din Codul penal. Armele și munițiile constituie, în general, bunuri a căror deținere este interzisă de legea penală în absența autorizării, concluzie care se desprinde atât din dispozițiile art. 342 alin. (1) și (2) din Codul penal, cât și din economia Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Deținerea armelor și a munițiilor este neautorizată și, în consecință, interzisă de legea penală atât în ipoteza în care persoana nu are un permis de armă, cât și în ipoteza în care persoana nu are un permis de armă valabil și nu depune arma și muniția în interiorul termenului prevăzut de legea penală. Așadar, la împlinirea termenului de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, termen prevăzut de legea penală, armele și munițiile deținute de persoana care nu are un permis de armă valabil, ca efect al comiterii faptei de a nu le depune la un armurier autorizat, devin bunuri a căror deținere este interzisă de legea penală, în sensul art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal. Incriminând în dispozițiile art. 342 alin. (6) din Codul penal nedepunerea armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, legiuitorul a stabilit, implicit, caracterul interzis al deținerii armei și a muniției în intervalul ulterior împlinirii termenului prevăzut în norma de incriminare. A admite că legiuitorul a incriminat fapta descrisă în art. 342 alin. (6) din Codul penal, dar nu a interzis deținerea armei și a muniției după împlinirea termenului de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă înseamnă a nega rațiunea care stă la baza normei de incriminare prevăzute în art. 342 alin. (6) din Codul penal și a desprinde concluzia, greu de acceptat, că legiuitorul a incriminat nedepunerea unor bunuri într-un termen imperativ, deși deținerea bunurilor după expirarea termenului imperativ este permisă, iar nu interzisă de legea penală. În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională în Decizia nr. 725/2016 prin care a statuat asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal invocată într-o cauză ce avea ca obiect contestația exercitată împotriva încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară prin care s-a dispus confiscarea unei arme în procedura prevăzută de art. 549^1 din Codul de procedură penală. Astfel, instanța de contencios constituțional a reținut că deținerea unui bun este interzisă de lege atât în situația în care deținerea se realizează cu un anumit scop ilicit, expres prevăzut de lege, în lipsa acestui scop, deținerea având un caracter licit, dar și în situația când simpla posesie a unui bun, indiferent de scopul urmărit, constituie o faptă prevăzută de legea penală, fiind vorba în acest caz de o interdicție legală cu caracter general. În ceea ce privește a doua categorie de bunuri, s-a apreciat că „legiuitorul a prezumat existența unei periculozități obiective ce derivă din însăși substanța/natura acestor bunuri, astfel că simpla deținere a acestora, contrar dispozițiilor legale, creează acea stare de pericol pentru a cărei înlăturare este necesară intervenția organului judiciar prin măsura confiscării bunurilor respective. În categoria acestor bunuri sunt incluse și acelea pentru a căror deținere este necesară îndeplinirea unor condiții, fiind supuse unui regim de autorizare. În cazul acestora din urmă nerespectarea regimului de autorizare determină ca deținerea să fie contrară legii penale. În doctrină, s-a evidențiat că regimul de autorizare este introdus tocmai pentru a da posibilitatea organelor de stat competente să verifice dacă persoanele care solicită autorizarea prevăzută în fiecare caz în parte prezintă garanții, în sensul că vor folosi aceste bunuri într-un mod care să nu cauzeze o stare de pericol pentru valorile sociale ocrotite de legea penală și pentru ordinea publică, în general.“ (paragraful 23). Or, (...) condițiile în care deținerea, portul, folosirea și operațiunile cu arme și muniții sunt permise pe teritoriul României sunt reglementate de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014, iar art. 342 din Codul penal reglementează infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și al munițiilor. Astfel, aceste bunuri intră în categoria celor pentru a căror deținere este necesară îndeplinirea unor condiții, fiind supuse unui regim de autorizare. Îndeplinirea condițiilor impuse de lege este circumscrisă întregii perioade în care bunul se află în posesia persoanei, indiferent dacă aceasta folosește sau nu bunul respectiv, necesitatea îndeplinirii acestor condiții grevându-se pe starea de pericol ce derivă din însăși substanța/natura acestora. Totodată, persoanele în posesia cărora se află aceste bunuri și în sarcina cărora intră îndeplinirea acestor condiții nu se pot prevala de necunoașterea legii. (...) (paragraful 26) Argumentele instanței de contencios constituțional fac inutilă orice altă apreciere asupra proporționalității măsurii în raport cu scopul vizat, chestiunea fiind analizată în cuprinsul deciziei menționate din perspectiva dreptului de proprietate garantat de art. 44 din Constituția României, republicată, precum și în considerarea art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Mai mult, confirmă faptul că se ridică serioase dubii asupra situațiilor în care ar fi incident cazul de clasare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, „fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege“, în cazul comiterii faptei penale incriminate de art. 342 alin. (6) din Codul penal, în contextul în care subiectul activ este, de regulă, chiar titularul permisului de armă. Prin urmare, din perspectiva celor expuse, având în vedere obiectul sesizării, în raport cu interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, art. 342 alin. (6) din Codul penal și art. 549^1 din Codul de procedură penală, Completul competent pentru judecarea recursului în interesul legii, în temeiul art. 473 și art. 474 din Codul de procedură penală, va stabili că „în cazul faptei prevăzute de art. 342 alin. (6) din Codul penal, cu privire la care s-a dispus o soluție de clasare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul de procedură penală, arma și muniția intră sub incidența confiscării speciale, în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal, în procedura reglementată de art. 549^1 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care făptuitorul nu a depus arma și muniția la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă.“ ...