Decizia ÎCCJ nr. 10/2019 (RIL)Punctul 5

5. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Prin Adresa nr. 208/C/320//III-5/2019 transmisă la 26.02.2019, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 471 și art. 472 din Codul de procedură penală, aplicabile în materia recursului în interesul legii, rezultă că pentru a se apela la acest mecanism de unificare a practicii judiciare nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate. Astfel, a arătat că, în cauză, este îndeplinită numai prima condiție privitoare la promovarea recursului în interesul legii de către unul dintre titularii prevăzuți de art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu și condiția care reiese din coroborarea prevederilor art. 471 alin. (1) și (3) din Codul de procedură penală și art. 472 din același cod, respectiv dovedirea existenței unei probleme de drept soluționate în mod diferit de instanțele judecătorești prin anexarea hotărârilor definitive la cererea formulată de titularul sesizării, întrucât Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara, în susținerea primei opinii, a atașat o singură hotărâre judecătorească, insuficientă, în opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a ilustra existența unei practici judiciare diferite care să justifice declanșarea mecanismului de unificare al recursului în interesul legii instituit de Codul de procedură penală (conform Deciziei nr. 9 din 19 martie 2018, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 21 mai 2018). Totodată, acesta a mai susținut că sesizarea cu recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara nu îndeplinește nici condiția de la art. 472 din Codul de procedură penală, întrucât nu cuprinde soluția ce se propune de către titular. În consecință, reținând că în cauză nu s-a făcut dovada existenței unei jurisprudențe divergente cu privire la problema de drept invocată, în baza art. 473 și art. 474 din Codul de procedură penală, a opinat că recursul în interesul legii trebuie respins ca inadmisibil. Referitor la fondul chestiunii supuse interpretării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că achiesează la prima orientare jurisprudențială relevând că, deși titularul sesizării pretinde că această orientare este minoritară, din verificările efectuate a rezultat că, dimpotrivă, aceasta este orientarea majoritară, instanțele din raza acelorași curți de apel apreciind că este incident cazul de confiscare specială prevăzut de art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal în ipoteza nedepunerii armei și a muniției la un armurier autorizat, în termen de 10 zile de la expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, considerându-se că deținerea acestora este nelegală. Conform art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal sunt supuse confiscării speciale bunurile a căror deținere este interzisă de lege, iar pentru verificarea acestei cerințe trebuie să existe o interdicție de a deține bunurile în legătură cu care se obținuse anterior autorizarea, interdicție care să izvorască din legea penală sau să se constate că, din cauza nerespectării unor prevederi legale, persoana care deține autorizația a pierdut acest drept. O astfel de concluzie rezultă din economia dispozițiilor Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu art. 342 din Codul penal. O atare măsură de siguranță este o sancțiune de drept penal având drept scop înlăturarea unei stări de pericol care nu este necesar a fi demonstrată, întrucât aceasta rezultă din faptul încălcării normelor legale care reglementează modul și condițiile deținerii. La expirarea perioadei de valabilitate a permisului de armă, legea instituie în art. 342 alin. (6) din Codul penal obligația depunerii armei și a muniției la un armurier autorizat în termen de 10 zile de la această dată, iar nerespectarea acestei obligații determină nelegalitatea obținerii acestor arme și atrage măsura de siguranță a confiscării speciale în temeiul art. 112 alin. (1) lit. f) din Codul penal. A mai arătat că în acest sens este și practica majoritară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sens contrar fiind identificată o singură hotărâre. A conchis solicitând, în principal, respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare cu recurs în interesul legii ce face obiectul Dosarului nr. 191/1/2019 formulate de Colegiul de conducere al Curții de Apel Timișoara și, în subsidiar, dacă cererea va fi considerată admisibilă, să se constate că această problemă de drept a primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești și, printr-o decizie obligatorie, să se stabilească modul unitar de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale, conform art. 474 din Codul de procedură penală, respectiv acela că: „Se dispune confiscarea specială a armelor și muniției deținute după expirarea valabilității permisului de armă și nedepunerea acestora în termen de 10 zile de la momentul expirării la un armurier autorizat“. ...